duminică, 15 aprilie 2018

Apus magic * Insula Fakarava-Polinezia Franceza

Insula Fakarava, Polinezia Franceză                                                                                           
FOTO: National Geographic Creative                                                                                  

Insula Fakarava are o suprafaţă foarte mică fiind una dintre insulele desemnate de UNESCO drept rezervaţie a biosferei. Această insulă este cunoscută şi ca o destinaţie mai ales pentru cuplurile plecate în luna de miere.

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html


Partea dracilor in starnirea si invartosarea patimilor


Partea dracilor in starnirea si invartosarea patimilor

Dracul lucrează, nu stă degeaba. Ca unul cu duh străvăzător, Părintele Serghie a vorbit despre asta şi a dat şi sfat duhovnicesc. Impotriva duhului necredincios al vremii noastre, care crede numai în ce se poate vedea şi pipai, aducea cuvântul Scripturii şi al Vieţilor de sfinţi despre lucrarea nevăzută a puterilor vrăjmaşe, adeverită prin cercarea lucrului de cei ce merg pe calea cea duhovnicească. Neştiinţa asta e o mare înşelare şi o nenorocită robie, din care cu greu putem ieşi.
„Cea mai mare viclenie a Satanei - spunea - este să te facă să crezi că nu sunt draci pe lume". Celor care-i fac pe plac, nici nu-i nevoie să li se arate; cu ură însă şi furie se ridică împotriva celor ce se sârguiesc să împlinească voia lui Dumnezeu, şi lor lucrarea lui le e vădită.
Lucrează mai cu seamă la ceas de rugăciune, în două chipuri: aducând asupra noastră toropeală, lene şi silă, ca să ne întoarcem de la ea; şi încă ademenind cu şoapte, cu gânduri rele, adică, cu ispite, sau măcar cu orice gând de rând, ca să ia mintea de la rugăciune. Găteşte-te de ele şi nu te tulbura, că-s bine ştiute şi obşteşti; fii tare şi adu împotriva lor răbdarea în duh de pocăinţă.
Cu gânduri rele, momeli de-ale lor, încearcă să trezească luarea-aminte şi pofta inimii. Că vor să stea cu noi de vorbă, şi noi cu ei, şi aşa uşor să se strecoare în suflet, de unde cu greu mai poţi să-i scoţi. Taie-le, dar, din prima clipă vorba, şi şoapta lor n-o asculta. Iar de, greşind, începi vorbirea cu ei, luptă până la sânge să-i birui în cuvânt.
Şi câte nu fac dracii să surpe rugăciunea! Nu-i vreme acum, îţi suflă, ca să te rogi. Te roagă altă dată şi în loc mai potrivit. Eşti ostenit şi mintea nu ţi-e la rugăciune. La ce bun, atunci, să te mai rogi. Ştiindu-le viclenia, nu-i crede şi vezi-ţi de treaba ta.
Voia lor încă e să deznădăjduim de mântuirea noastră, crezând că răul cu care ei ne îmbie vine din noi şi-i răutatea noastră. Şi să ne facem aşa fraţi ai lor. Tu însă cunoaşte că firea-ţi este bună, deşi tu eşti slab şi greşeşti; că sufletul tău viază prin Duhul Sfânt; că răul e străin de fiinţa noastră şi dracii se ostenesc să-l altoiască în suflet, ca să-i schimonosească chipul.
Incă şi cu visele îşi fac drum în suflet, otrăvindu-i, nesimţit, adâncul, ca să ne începem ziua întinaţi de chipuri şi cugete necuvioase. Tu însă, când te deştepţi, alungă amintirea viselor de noapte, căieşte-te de răutatea şi murdăria lor, şi lesne ai să scapi de ele, nerănit. Iar de e visul încă viu, vie să-ţi fie şi căinţa, şi o să piară.
Tu ţine minte că în toată vremea şi în tot felul şi peste tot dracii ne războiesc, ori de vin în cete, ori câte unul, rând pe rând. Tai biruit odată? Vin cu altă viclenie şi te hărţuiesc mereu, doar-doar te-or pierde.
Ispitele sunt primejdii de moarte pentru suflet. De ţii la viaţa lui, la vreme de ispită nu sta pe gânduri, zbate-te ca unul prins în vâltoare şi gata să se înece.
Războiul nevăzut cu dracii e război de o viaţă. Că mereu dau târcoale, căutând să ne înghită (1 Pt 5, 8).
Cu rugăciunea îi scoţi din suflet, şi tot cu rugăciunea-i ţii departe, spune Părintele Serghie, urmând lui Macarie Egipteanul şi lui Diadoh al Foticeii. Veghează, dar, să ai pururea în suflet rugăciunea, ca nu cumva, aflată goală casa sufletului tău, măturată de lene şi împodobită cu părerea de sine, diavolul scos afară să nu se întoarcă cu alte şapte duhuri încă şi mai rele şi să-şi facă sălaş în el (cf. Lc 11, 24-26).
Adu împotriva lor pe acestea trei: căinţa, smerenia şi rugăciunea. încă şi trezvia, bărbăţia, sfânta mânie împotriva lor. în ispite şi lupte, fii tare, neclătinat, neînfricoşat de ele. O inimă bărbată se câştigă cu rugăciunea nefurată a inimii.

Jean-Claude Larchet

vineri, 13 aprilie 2018

Apus magic * San Esteban -Mexic

San Esteban, Mexic                                                                                                                  
FOTO: National Geographic Creative                                                                                                      
Insula San Esteban din Mexic este un adevărat colţ de rai unde turiştii pot urmări oceanul în care soarele pare că se ascunde.

Sursa:http://adevarul.ro/life-style/travel/locuri-nu-vei-uita-niciodata-apusul-soarelui-1_5293d7f8c7b855ff563bcc8e/index.html

luni, 2 aprilie 2018

Vinete umplute cu branza


Vinete umplute cu branza

Ingrediente:O Vanata,75g telemea de oaie,4-5 rosii uscatela soare conservate in ulei,o lingurita miere,o lingurita paprika iute,o lingurita ulei de masline,piper.

Mod de preparare:Se taie vinetele pe lungime,in lamele de 3-5 mm Se prajesc fasiile de vinete ,pe fiecare parte,intr-o tigaie cu putin ulei,pana se rumenesc,apoi se lasa la scurs pe hartie absorbanta.Branza se sfarama cu o furculita,se adauga mierea ,rosiile taiate cubulete,paprika si uleiul de masline.Pe o folie de plastic se pun vinetele usor incalecate,se pipereaza ,apoi se aseaza umplutura de branza perpendicular ,pe lungimea vinetelor,la unul din capete si se ruleaza cat mai strans cu ajutorul foliei.Se da ruloul obtinut ,cu folie cu tot ,la congelator,pentru 1/2 ore sau la frigider pentru 2 ore,dupa care se scoate folia,se taie felii si se servesc ca aperitiv.

                                     Ana NICA

miercuri, 21 martie 2018

Dragoslavele-Valea Caselor-Muntele Iuda- Vf.Cioara * muntii Leaota


Dragoslavele-Valea Caselor-Muntele Iuda- Vf.Cioara * muntii Leaota

Timp de mers: 3 – 4 ore
Distanta parcursa: 6 km
Diferenta de nivel cumulativa: 1101 m
Panta medie: 11°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:   Cruce rosie
Observatii: nerecomandat iarna, traseul este slab marcat si poate prezenta probleme de orientare pe vreme rea sau iarna, nu exista apa pe traseu

Zona Dragoslavele
Lacurile de la Albesc
Vf.Cioara-muntii Leaota
Schitul Dragoslavele
Vf.Vartoapele-muntii Leaota

duminică, 18 martie 2018

Myrtles Plantation ,Louisiana ,SUA


Myrtles Plantation, Louisiana, SUA
Foto:Creative Commons

Se spune ca Myrtles Plantation gazduieste nu mai putin de 12 fantome. Cea mai celebra dintre ele este Chloe, o sclava de culoare care a muncit aici, atunci cand Myrtles Plantationapartinea lui Mark si Sarei Woodruff. Chloe a murit spanzurata dupa ce a otravit din greseala pe cele doua fiice ale familiei Woodruff. Otrava era destinata lui Mark Woodruff, care a abuzat-o pe Chole in nenumarate randuri. “Familia” de fantome mai cuprinde doi copii, care adesea apar pe veranda, William Drew Winter, care a fost ucis aici, si totodata numerosi sclavi, care pot fi zariti plimbandu-se prin gradina si apoi disparand in neant.




Sfanta Teodora regina

Sfanta Teodora,regina

Sfanta Teodora regina

Sfânta Teodora regina este cinstita pe 11 martie. Sfanta Teodora s-a născut din părinţi plini de virtute, a căror pildă a păstrat-o întreaga viaţă. Ajungând regina Epirului, slava domniei nu a abătut-o din calea sa. Ii plăcea să-i ajute pe cei aflaţi în nevoi, să nu dispreţuiască pe nimeni şi să-şi desăvârşească frumuseţea sufletească în locul celei trupeşti. In mijlocul palatului său, ea nu se abătea de la rugăciune şi post, socotind că e mai bine a plăcea lui Dumnezeu decât a plăcea oamenilor. Viaţa ei cea mai timpurie (din ultima parte a secolului al XlII-lea) spune:
„Cât despre Teodora, ea nu a fost niciodată ameţită de poziţia ei glorioasă (de curând dobândită), nici nu a cedat sub povara tinereţii, nici nu s-a complăcut în lux. Nici nu s-a umflat în pene de mândrie că deţine puterea imperială. In schimb, s-a hotărât să se închine pe sine lui Dumnezeu, să cultive urmarea virtuţii şi să-şi conducă viaţa în chip feciorelnic. Astfel, ea a îmbrăţişat smerenia, evitarea mâniei, dragostea, blândeţea, compasiunea şi milostivirea, izbutind în căutarea ei mai bine decât toţi ceilalţi şi întotdeauna venerându-L pe Dumnezeu din tot sufletul ei."
Această Viaţă continuă să spună că diavolul nu a putut să găsească nici o cale s-o atace decât prin soţul ei. Deşi se îndrăgostise de ea la prima vedere, după câţiva ani, Mihail al II-lea (Mihail Anghelos Dukas Comnenul), domnitorul Epirului, s-a schimbat brusc. A simţit acum că şi-a pierdut dragostea pentru ea, îndrăgostindu-se de o altă femeie, o nobilă pe nume Gaggrini. A început să se poarte necuviincios faţă de Teodora. Curând a făcut-o regină pe cealaltă femeie, tratând-o pe Teodora ca pe o slugă.
După Viaţa originală, după ce a îndurat toate acestea „ca o stâncă de neclintit", Teodora a fost apoi „dusă în exil", chiar dacă purta în pântece primul lor copil. A petrecut aproape cinci ani întregi în păduri şi locuri pustii, cu primul ei copil, un fiu căruia i-a dat numele de Nichifor, fără însă a murmura ori a se plânge vreodată. Dimpotrivă, şi-a înteţit rugăciunile, cerând lui Dumnezeu să-l lumineze pe soţul ei, ca nu cumva să-şi piardă sufletul.
După aceşti cinci ani, Dumnezeu, Cel ce nu lasă deşartă nici o rugăciune, a răsplătit devotamentul neîntrerupt al Teodorei faţă de soţul ei capricios, dăruindu-i acestuia o pocăinţă profundă. Lepădând amăgirea sa anterioară şi îndepărtând-o pe Gaggrini, a primit-o înapoi pe Teodora cu mai mare cinste decât înainte. Acum ea a putut să-l îndemne către multă evlavie, aşa încât împreună au devenit un izvor de milostenie şi au ctitorit biserici şi mănăstiri. Au mai avut împreună patru copii - doi fii şi două fiice.
După moartea soţului ei, întâmplată în 1267 sau 1268, Sfânta Teodora a schimbat văduvia cu haina călugărească şi astfel, sporindu-şi nevoinţa, şi-a încheiat viaţa întru dragostea lui Dumnezeu. A fost înmormântată în mănăstirea închinată Sfântului Gheorghe pe care ea o întemeiase.
După moartea ei, a continuat să dea ajutor din plin celor ce au alergat la ea cu credinţă şi cu dragoste. După cum spune Viaţa ei originală,
„Iar când Dumnezeu a preaslăvit-o mai târziu, a fost văzută lucrând multe minuni, tămăduind de tot răul şi boala pe cei ce s-au apropiat de ea (de mormântul ei) şi alungând din oameni demonii, vindecând fără încetare tot felul de afecţiuni incurabile. A tămăduit şi boala cancerului şi a săvârşit şi nu încetează să săvârşească şi alte uimitoare minuni nenumărate. Căci atunci când e invocată, ea vine la cei de aproape şi la cei de departe, de pe mare şi din insule şi de la marginile pământului, ca o caldă ajutătoare. Şi fie ca noi să fim socotiţi vrednici să dobândim mântuirea prin sfintele ei rugăciuni către Dumnezeu şi să ne bucurăm împreună cu ceata celor mântuiţi în împărăţia cerurilor. Amin!"

David si Mary Ford

marți, 13 martie 2018

Cum ajungem la rugaciunea cea curata a inimii



Cum ajungem la rugaciunea cea curata a inimii
Foto:Creative Commons

Spuneti-mi, vă rog, pe larg, ce este rugăciunea minţii şi ce este rugăciunea inimii şi cum ajungem la rugăciunea cea curată a inimii!
Rugăciunea minţii este rugăciunea făcută cu luare-aminte de sine, fără gânduri, fără imaginaţii şi cugete rele. Aceasta este rugăciunea celor nedesăvârşiţi, însă mai înaltă decât rugăciunea orală şi cea vorbită. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea cu mintea curată „rugăciunea cu un picior" sau „pasăre cu o aripă", deci care nu poate merge, nici zbura, pentru că nu participa şi inima. Iar rugăciunea inimii este rugăciune desăvârşită, numită „rugăciune cu două picioare", cu ajutorul căreia ne unim cu Hristos, vorbim cu Hristos şi petrecem, încă clin trup, în bucuria şi dulceaţa vieţii veşnice.
Rugăciunea inimii este rugăciunea sfinţilor, a celor desăvârşiţi, care se câştigă cu multă osteneală şi numai cu darul lui Dumnezeu. La această treaptă duhovnicească de rugăciune, numită şi „rugăciune contemplativă", ajung „numai câte unul, din neam in neam", spun dascălii rugăciunii. Prin rugăciunea inimii înţelegem unirea minţii cu inima sau coborârea mintii in inimă, pentru a petrece acolo neîncetat cu Hristos, prin rugăciune de taină. Unirea minţii cu inima constă în a uni gândurile duhovniceşti ale minţii cu sentimentele duhovniceşti ale inimii. Atunci inima se închide şi se deschide foarte greu. Atunci inima înghite pe lisus şi lisus înghite inima. Atunci se zămisleşte rugăciunea cea de foc a inimii, fară gânduri şi imaginaţii. Atunci se face unirea duhovnicească între Mire şi mireasă, între Hristos şi inimă. Atunci Hristos stă de vorbă cu noi în cămara inimii noastre şi diavolul nu mai are putere să ne biruiască. Rugăciunea cea curată a inimii se dobândeşte după îndelungate osteneli, prin repetarea neîncetată a numelui iui lisus, cu multe lacrimi, cu adânc de smerenie, cu privegheri de toată noaptea, cu post, tăcere, păzire a minţii de gânduri, mai ales de slava deşartă, cu îndelungată răbdare şi numai cu ajutorul şi darul Duhului Sfânt. Apoi, fără un dascăl iscusit al rugăciunii şi fără duhovnic ales. nimeni să nu îndrăznească a năluci această îngerească rugăciune, că rugăciunea inimii este un dai al Im Dumnezeu.
Când intrăm cu mintea în inima noastră, trebuie să închidem trei uşi: uşa cea văzută a chiliei, pentru oameni, uşa buzelor, pentru a nu vorbi cu nimeni, şi uşa inimii, contra diavolilor, punând pe minte portar al inimii. Când omul se roagă din inimă, se umple de dragostea lui Dumnezeu şi nu mai doreşte nimic decât să petreacă astfel pururea, precum dorea Petru să rămână pururea pe Muntele Tabor, în lumina lui Hristos. Mintea, în timpul rugăciunii, trebuie să fie oarbă, surdă şi mută, adică să nu vadă, să nu audă şi să nu vorbească nimic şi cu nimeni, decât cu singur Iisus Hristos. Atunci rugăciunea este numită „rugăciune de un singur gând" sau „rugăciunea lui Iisus". Atunci mintea este luată de Duhul Sfânt şi i se dau alte cuvinte scurte de rugăciune, ca nu cumva să fie furată de diavolul prin lungimea cuvintelor.
Dacă avem numai rugăciunea minţii, nu putem scăpa de ispite şi tulburări. De aceea Sfinţii Părinţi ne îndeamnă, zicând: „Coboară-te, omule, din minte în inimă, că acolo vei afla mângâiere şi dulceaţa dulcetilor, iar în minte este mare iarmaroc şi tulburare". Când mintea se uneşte cu inima, imaginaţiile sfinte trebuie să fie păstrate în memorie, iar nu în imaginaţie. Altfel, nu te poţi coborî cu rugăciunea în inimă şi rămâi numai la lucrarea minţii.
De la rugăciunea cea sfântă a inimii omul poate ajunge la o altă rugăciune mai înaltă, anume cea contemplativă, care nu se mai numeşte rugăciune, ci vedere duhovnicească, la care ajung numai sfinţii. Ultima şi cea mai înaltă treaptă a rugăciunii este răpirea minţii la cele cereşti, în trup sau afară din trup - Dumnezeu ştie - precum a fost răpit Sfântul Apostol Pavei, până la al treilea cer.
Dacă nu putem dobândi rugăciunea cea inalta a inimii, ne putem mântui numai cu rugăciunea orală şi cu rugăciunea mintii?
Cum să nu? Numai să ne rugăm cu stăruinţă, cu căinţă şi smerenie, că auzi ce zice Duhul Sfânt: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va pedepsi" (Psalm 50, 18).
Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre inimă?
Inima este centrul vieţii şi al sufletului nostru. Pentru aceea şi Dumnezeu ne-o cere, zicând: „Fiule, dă-Mi inima ta!" (Pilde 23, 26). Iar Iov zice: „Nimic nu este mai adânc decât inima omului". Sfântul Vasile cel Mare, în cartea sa, Hexaimeron, spune că „inima este rădăcina vieţii". Ea se zideşte la toate fiinţele întâi şi tot ea se preface în pământ cel mai pe urmă. Inţeleptul Solomon zice: „Cu toată străjuirea străjuieşte inima ta, că într-însa sunt izvoarele vieţii" (Pilde 4, 23). Altfel, inima se face izvor al morţii, în loc de izvor al vieţii.
După Sfântul Vasile cel Mare şi Sfantul Ioan Damaschin, inima omului este centrul a patru puteri, si anume: Inima este centrul tuturor puterilor fireşti ale omului, adică puterea hrănitoare (nutritivă), seminală, crescătoare, etc. Inima este şi centrul puterilor sufleteşti ale omului, care sunt în număr de cinci şi anume:
- voinţa;
- raţiunea, formată din cinci părţi: minte, gând, ce răsare din minte ca raza din soare, cugetare, alegere şi hotărâre;
- simţirea, numită şi puterea poftitoare;
- mânia (puterea mânioasă);
- cuvântul (puterea cuvântătoare).
Aceste cinci puteri se numesc puteri sufleteşti şi îşi au sediul tot în inima. Apoi inima este centrul (locul) puterilor afară de fire, adică al patimilor. Păcatele şi patimile se numesc afară de fire, pentru că nu au fost create de Dumnezeu, nici nu sunt din început în om. Păcatele îşi au sediul tot în inimă, după cuvântul Mântuitorului, Care zice: „Din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele..." (Matei 16, 19).
Inima este încă centrul suprafiresc, adică centrul duhovnicesc al tuturor darurilor Sfântului Duh şi al tuturor faptelor bune, care îşi au sediul tot în inimă. Dacă punem străjer la poarta inimii pe minte, adică gândul cel bun, el nu va lăsa să intre înăuntru păcatele celor cinci simţiri, iar patimile cele ce ies din inimă le va opri, ca să nu se prefacă în păcate. Deci, paza inimii constă în a pune gândul portar al inimii, pentru a opri orice cuget pătimaş să nu intre în inimă. Mintea, care intră în inimă, este foarte greu strâmtorată, căci la început se simte ca într-o temniţă. Pe urmă, se deprinde şi se simte foarte bine, căci inima este cămara firească a minţii.
Credeti ca mai sunt si in zilele noastre calugari si mireni care au dobandit rugaciunea cea duhovniceasca a inimii?
Numai singur Dumnezeu ştie. Pot sa fie unii dintre călugării sihaştri, care trăiesc la linişte prin munţi, sau la Athos, sau din cei mai bătrâni, care s- au nevoit toată viaţa prin mănăstiri, în tăcere, în ascultare şi smerenie şi care n-au primit cinste şi dregătorii bisericeşti, că ceilalţi abia îşi mai fac puţină pravilă seara şi dimineaţa, din cauza grijilor multe şi a răspândirii minţii. Din această cauză nici Ia slujbele bisericii nu vin regulat. Şi, dacă totuşi vin, abia au răbdare să se termine slujba şj să plece afară. Mă întreb, dacă nu mai avem răbdare să zăbovim un ceas-două la rugăciunea în biserică, să ne rugam pentru păcatele noastre şi să slăvim pe Dumnezeu după putere, cum vom avea răbdare să stăm o veşnicie în ceruri? Oricum, nu trebuie să slăbim în rugăciune şi, mai ales, în practicarea rugăciunii lui iisus. Ci să ne ostenim cu stăruinţă şi smerenie, cât este după a noastră putere, că a dobândi rugăciunea cea curată şi a coborî cu mintea în inima nu depinde de noi, ci este un dar al lui Dumnezeu. Smerenia inimii completează lipsurile noastre in rugaciune şi ne suie acolo unde ne urca rugăciunea cea curata. Cunosc mireni care se roagă mai mult decât noi şi unii ii întrec pe călugări. Or fi, poate si dintre ei unii care au ajuns la rugăciunea inimii, dar numai Unul Dumnezeu stie cati alesi are in aceasta lume.

Lumina si faptele credintei, Editura Doxologia

marți, 6 martie 2018

Apus magic-Kansas,Statele Unite ale Americii

Kansas, Statele Unite ale Americii                                                                                           
 FOTO: National Geographic Creative                                                                                            

 Kansasul este cunoscut pentru peisajele sale, culturile agricuole şi datorită cărţii “Vrăjitorul din Oz”. Campiile din Kansan oferă imagini increbile, atât la răsărit, dar mai ales în timpul amurgului.

Taitei cu mazare si mozzarella

Taitei cu mazare si mozzarella

Ingrediente: 300g taitei,300g mazare,1 ceapa,1 catel usturoi,125 g mascarpone,40g parmezan,1 lingura pesto,1 lingura ulei de masline,sare,piper

Mod de preparare: Se pune la fiert o oala cu apa sarata.Cand clocoteste ,se reduce focul si se pune mazarea curatata.Se lasa 5 minute ,apoi se adauga pastele si se mai lasa la preparat 10 minute .Intre timp se toaca marunt ceapa si usturoiul si se calesc in ulei 5 minute ,amestecand fregvent.Se adauga mascarponele si se lasa la foc mic pana se topeste .Se sareaza si se pipereaza .Se scurg pastele si mazarea .Se pastreaza 2-3 linguri din apa in care au fiert si se amesteca cu sosul de mascarpone .Se amesteca mazarea si pastele cu sosul ,parmezanul ras si pesto.Se serveste imediat.

                                                                        -*-

STIATI CA...
Exista 2 varietati de cicoare rosie:cicoare rosie de Treviso si cicoare rosie de Treviso tarzie Prima are corpul voluminos ,alungit,cu frunzele stranse compact ,gustul amarui si crocanta de nivel mediu .Cea de a doua prezinta lastari de forma regulata ,uniformi si compacti ,frunze inguste si stranse ,este crocanta ,cu gust amarui pronuntat.

joi, 1 martie 2018

Dragoslavele-Saua Prislopul-Varful Albescu-Varful Raiosul-Varful Leaota * muntii Leaota


Dragoslavele-Saua Prislopul-Varful Albescu-Varful Raiosul-Varful Leaota * muntii Leaota

Timp de mers: 6 – 7 ore
Distanta parcursa: 15.7 km
Diferenta de nivel: 1480 m
Panta medie: 5°
Grad de dificultate: ridicat
Marcaj: -Banda galbena
Observatii: nerecomandat iarna, poate prezenta probleme orientare pe vreme rea in partea superioara, nu exista apa pe traseu

miercuri, 14 februarie 2018

Santorini,Grecia(Apus de soare magic )

Santorini, Grecia                                                                                                                  

FOTO: National Geographic Creative                                                                                          

Santorini este una din cele 220 de insule greceşti în urma erupţiei vulcanice Minoan. Clădirile albe ale insulei şi peisajul minunat oferă o stare de spirit bună turiştilor care se pot bucura de apusurile magnifice din acest loc.



Sfantul Simon Izvoratorul de Mir


Sfantul Simon Izvoratorul de Mir

La un om putem recunoaşte multe virtuţi, putem scrie despre el cărţi, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei: „Cine va putea număra, lăuda şi vesti luptele tale?“ Pentru că nu au fost nişte lupte omeneşti, ci ale unui sfânt.
Mănăstirile nu sunt construite de oameni. „Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi în ele se va sălăşlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieşi din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locaşurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).
Aşadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcţia mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: „Acum, Părinte, credem că eşti omul lui Dumnezeu! Atâţia ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeieşti, atâţia ani în care a făcut în mod tainic atâtea şi atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care îşi înălţa mâinile şi făcea să coboare Sfânta Treime, atâţia ani în care a trăit în acea peşteră umedă - chiar şi acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoşătoare! -, stătea drept nopţi întregi, şi petrecea împreună cu îngerii, şi se sfinţea, şi nimeni nu-i înţelegea sfinţenia şi nu dădea mărturie despre ea. In acea zi însă, plecând de la o întâmplare exterioară, muncitorii şi-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanţă are aceasta? Oare au intrat şi ei împreună cu el în împărăţia pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar ştim că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: „Ce cauţi printre noi?“. Lucrul acesta nu are însă nicio importanţă. Importanţă are mărturia lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Dumnezeu însuşi, „într-una din nopţi“, i-a spus: „Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca aceasta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfinţească cei pe care Eu i-am ales şi i-am rânduit pentru aceasta. Aşa a urcat Sfântul pe stâncă.
Aşa este viaţa unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe
care le vom înţelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem „lăudând şi cântând cu gura“, fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănţuiască puţin împreună cu Sfântul, dar şi aceasta este o săltare lăuntrică omenească.
Ctitorul este Sfântul care priveghează, şi Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viaţa lui, chiar şi ruinele mănăstirii lui - vedeţi ce au ajuns bisericile din Ţara Sfântă şi aşezămintele ortodoxe din Răsărit! inima lui, sfârşitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Ştiţi că, deşi sfintele moaşte răspândesc mireasmă, totuşi se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge,
mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaştele nu au răspândit mireasmă şi înainte, ci pur şi simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor.
Ctitorii şi sfinţii sunt oameni care ştiu să îşi ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfăţişări, meşteşugiri şi metode, aşa încât cineva se poate întreba cum de moaştele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinţilor. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori străluceşte, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbeşte, alteori tace, uneori iubeşte, iar alteori îşi exprimă iubirea prin tăcere.
Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvăzător. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieşi din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naşte copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naşte duhuri?
Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu.
La fel ca şi ctitorul nostru, tot aşa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeieşti care răsună în urechile lui şi ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârseste o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zi- deşte pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezenţa lui de zi cu zi - fie că ridică pietre , fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă şi uimire. Asa cum te temi de leu chiar si când doarme, asa te temi şi de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntru său Se odihneşte Sfânta Treime. Mulţi par că sunt ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim şi îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.
Să mai adăugăm şi aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa şi o mare durere. Din viaţa Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înţelegeau, şi de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit ca el însuşi, uscat de post, ajuns doar piele şi oase, să meargă şi să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire şi îi numea „copiii mei“. Odată cu bătăile inimii lui, le spunea şi acest cuvânt: „Copilaşii mei!“ Cum îi simţea, ce privegheri făcea pentru ei în peştera lui jilavă, din acea stâncă din care ţâşneşte apă! Şi totuşi, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Şi cu toate acestea, Sfântul îi numea: „Copilaşii mei!“.
Aceasta-i măreţia unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care
i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijeşte de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbeşte Cuviosului, ci El însuşi a îndemnat sufletele şi a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până şi de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din acea stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, şi cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârsi în fiecare suflet. In sfârsit, se dovedeşte că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Şi câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreaţa răbdare şi înţelepciune a dreptei Celui Preaînalt.
L-am cinstit, copiii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înţeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înţeles, chiar dacă am fost atenţi. Dacă am înţeles totuşi ceva, este foarte puţin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulţumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulţumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare şi ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulţumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălţările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, şi prin urmare, constructorul este însuşi Dumnezeu. Să-I mulţumim, aşadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoştinţa faţă de Cuviosul Simon, pentru că, dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinţei lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreaţă. Dumnezeu este cinstit şi se autohotărniceşte de către voinţa sfinţilor Săi.
In sfârşit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim şi noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmaşii lui, să fim împreună cu toţi urmaşii lui care ne-au premers şi care sunt cu adevărat fii ai lui Avraam. Fie ca să ne veselim şi noi împreună cu ei!


Arhimadrit Emilianos Simonopetritul

Educatia duhovniceasca in popor



Educatia duhovniceasca in popor

Adevărata educaţie, adevărata luminare nu este altceva decât iradierea sfinţeniei, fiindcă numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Harul dumnezeiesc sfinţi tor, în acelaşi timp, luminează şi învaţă. In realitate, educaţia înseamnă luminare. Harul dumnezeiesc ne dă luminarea în Duhul Sfânt, care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei.
Sfinţenia este unirea după har cu Dumnezeu, cu Cuvântul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei, şi în aceasta constă exact deplinătatea şi desăvârşirea personalităţii umane. Educaţia fără sfinţenie, fără luminarea în Duhul Sfânt, a născocit-o Europa umanistă şi a îngrădit astfel noţiunea de personalitate. Iar abaterea popoarelor europene la diferite forme de idolatrie nu este rezultatul unei educaţii rătăcite? Când pervertesc sensul caracterului omenesc - după chipul şi asemănarea - prin sisteme materialiste şi simboluri ale chipului celui pământesc şi nu ale celui ceresc, nu se abat de la menirea universală? Pentru că, cunos- cându-L pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbai
slava lui Dumnezeu cel nestneaaos cu asemănarea chipului omului celui strică dos şi al pasărilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor. Adevărata educaţie, cea dumnezeu-omeneascâ şi evanghelică, îl luminează pe om cu lumina dumnezeiasca a harului şi îl conduce la tot ceea ce este nemuritor şi veşnic. Se întoarce de la pacat şi păcătoşenie, biruieşte orice moarte şi îl face pe om nesfârşit şi nemuritor.
De la învăţători şi pedagogi poporul cere mai înainte de toate sfinţenie. Această simţire şi percepţie pentru educaţia reală, ca exemplu de sfinţenie şi luminare de la lumina lui Hristos, este conştiinţa poporului ortodox. Prin aceasta conştiinţa a trecut zilele grele ale robiei şi nu şi-a tradat idealurile lui. Aceste idealuri, care au animat neamul, erau strălucirea strămoşilor noştri luminaţi a căror credinţa în Hristos era grija principală. Orice altceva ar fi existat, venea în plan secund. Din această pricină şi educaţia lor, şi moravurile, şi idealurile lor erau după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, întregul lor scop şi Întreaga lor ţintă se concentra în jurul voii dumnezeieşti, în timp ce deviza lor era: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. Domnul este apărătorul vieţii mele. Cel dintâi şi cel mai important scop al lor era mântuirea lor din păcat, de moarte şi de diavol. Exact acesta este rezultatul educaţiei adevărate pe care Domnul Dumnezeu-Omul ne-a predat-o prin Apostoli şi prin sfinţii asceţi. Cea dintâi fraza, când începem rugăciunea noastră, este invocarea Sfinţilor noştri Părinţi, adevăraţii noştri luminători: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”.
Inlăuntrul bisericilor, oriunde am sta, vedem chipurile Sfinţilor Părinţilor noştri si ne adresăm lor, ca să ne ajute, fiindcă, aflându- se în ceruri şi stând înaintea măreţiei lui Dumnezeu, pot să se roage şi pentru noi, ca să nu se depărteze de la mintea şi din inima noastră Preasfântul Duh, si astfel să nu găsească loc cel rău, ca să ne tragă pe noi la faptele morţii. Când suntem atraşi de exemplele rele ale oamenilor veacului acestuia, care nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale lumii care zace în puterea celui rău, şi părăsim educaţia noastră dumnezeu-omenească şi evanghelică şi buna noastră creştere, atunci plata păcatului, moartea şi mădularele ei, ne vor transforma în fiare cu chip de om, politicoase, dar foarte rele. Domnul nostru Iisus Hristos este sfinţirea noastră, luminarea noastră şi educaţia noastră. El a parcurs întregul drum al vieţii omeneşti şi a făcut cu putinţă lucrarea sfinţirii şi luminării omului cu adevărul veşnic şi cu viata veşnica. Dacă cineva ajunge într-un impas în drumul vieţii iui, să-şi întoarcă mintea lui către Domnul nostru şi să se întrebe pe sine: „Acest lucru l-ar face Hristos?”. Dacă da, atunci să-l facă şi el. Dacă totuşi Acela nu l-ar face, nici el să nu-l facă. Astfel va veni lângă el şi înaintea lui arhetipul nostru, ca un învăţător şi educator viu.
Omul, în această lume, trebuie să aibă ca scop al vieţii lui numai viaţa virtuoasă, să trăiască dreptatea şi sfinţenia lui Hristos. Sufletul se sfinţeşte şi se luminează, când se nevoieşte în dumnezeiestile porunci, cu trupul, cu gândurile, cu simţirile şi cu toate dorurile lui. Rodul acestei încercări este viaţa veşnică. Robirea şi supunerea omului unei vieţi păcătoase îl conduce la moartea duhovnicească, din care nu este înviere. Drumul sfinţeniei este starea netedă a sufletului omului după chipul lui Dumnezeu. De aceea Domnul cere de la noi ca o poruncă: fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânf", căci aceasta este voia iui Dumnezeu, sfnţirea noastră.
Intreaga Evanghelie se rezumă la îndemnul lui Dumnezeu către noi: fiti sfinti, pentru că Eu sunt Sfânt. Este cutremurător faptul că Atotdesăvârşitul Dumnezeu al iubirii acceptă sa-i asemene pe oameni cu măreţia Lui dumnezeiască, să-i facă adică pe oameni asemenea Lui! Atunci şi pentru Dumnezeu, şi pentru oameni este valabilă aceeaşi Evanghelie, cu acelaşi har, cu acelaşi adevăr, cu aceeaşi dreptate, cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi bunătate: Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi. Evanghelia nu este nimic alteva decât chemarea oamenilor de către Dumnezeu la sfinţenie. Marele Apostol îndeamnă: după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vietii. A căuta pacea şi sfinţenia constituie datoria noastra, a tuturor, fiindcă fără aceasta nimeni nu va vedea pe Domnul. Numai cei binecuvântaţi prin adevărul veşnic sunt cu adevărat luminaţi, fiindcă harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos .
Fară El şi în afara Lui, nu există adevăr şi nici nu poate să fie, fiindcă singur a zis ca Eu sunt adevărul. Dacă îi vine greu cuiva să înţeleagă, aceasta se întâmplă fiindcă este împiedicat de dispoziţiile pătimaşe ale păcatului. Dar să îndrăznească. Cuvântul Evangheliei ne mângâie: orice făptură a lui Dumnezeu se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Orice făptură, dar care? Cea care crede în Iisus Hristos ca Mântuitor şi care aplică legea evanghelică a faptelor purtătoare de Hristos, postiri, privegheri, rugăciune, pe care le porunceşte educaţia cea după Dumnezeu. Mântuirea constă în sfinţirea omului, care se înfăptuieşte prin harul Sfântului Duh,
chiar dacă durează ani îndelungaţi sau este grea. Scopul vieţii omului pe pământ nu este altul decât dobândirea Preasfântului Duh, pe care l-a pierdut prin căderea strămoşească; in locul Acestuia, a purtat tunicile de piele, a căror dezbrăcare o caută neîncetat. Sfinţenia se arata ca luminare de către Sfântul Duh. De aceea ziua Cincizecimii, în care a venit Sfântul Duh, a izvorât dumnezeiasca luminare celor dintâi ucenici şi credincioşi, iar de atunci, prin Biserică şi prin Tainele ei, transmite neîncetat credincioşilor sfinţirea şi luminarea a toi adevărul. Aşadar, pentru omul purtător de Duh, toate sunt luminoase şi transparente, şi viata, şi moartea, bucuria şi întristarea şi, în general, sensul tuturor în viata prezenta şi cea viitoare. Acesta prin Duhul Sfânt vede raţiunea tuturor lucrurilor şi înţelesurile lor. şi nimeni nu poate să-l înşele, fiindcă are mintea lui Hristos.
Prin Sfântul Botez şi Mirungere, omul primeşte de la Duhul Sfânt frământătura sfinţeniei, prin care trebuie sa se dospească întreg sufletul şi trapul lui prin nevoinţa virtuţilor evanghelice. Prin dumnezeiasca Euharistie, Trupul Preasfânt al Domnului nostru devine în mod real şi personal propriul nostru trup. Prin această Taină primim Trupul şi Sângele Domnului nostru, adică deplinătatea şi sfinţirea a toate. Sfinţenia aceasta se arata de obicei ca lumină, din adevărul acesta trăieşte Evanghelia lui Hristos şi în lumea noastră, şi în cea îngerească. Prin Schimbarea Lui la Fata, Domnul nostru ne-a încredinţat cu privire la propria noastra schimbare si sfinţenie, a aratat lumina pe care credincioşii o vor avea ca veşmânt şi, după cuvântul Lui, atunci dreptii vor straluci ca soarele în Impărăţia Tatălui lor.
Transfiguraţi prin sfinţenia Preasfântului Duh, robii lui Dumnezeu se îmbracă, ca şi cu o haina, cu mina necreata a dumnezeiescului har care adeseori sraluceşte şi în afară, fiindcă întreaga existenţă a fiinţei noastre primeşte deplinătatea sfinţeniei. Multe exemple de Părinţi mai vechi şi mai noi ai Bisericii voastre au adeverit această lucrare a luminii dumnezeieşti. Potrivit Patericului, unii ca aceştia erau Awa Pamvo, Awa Siluan şi Awa Sisoe, a căror faţă strălucea precum soarele. Dar şi mai noi în istoria bisericească, precum Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov, şi, în zilele noastre, Siluan Athonitul, pururea pomenitul Gheron losif Isishastul, cel de curând plecat, Arhimandritul Sofronie şi mulţi alţii pe care Domnul nostru îi cunoaşte.
Ceea ce cunoaştem de la Părinţii noştri contemporani şi recomandăm fără rezerve este programul în viaţa noastră. Acolo unde nu este program, viata seamănă cu o căruţa fără vizitiu.
Programul în viaţa fiinţelor rationale a fost pus de Creatorul imediat după naşterea lor, prin poruncile dumnezeieşti. Ce altceva sunt poruncile daca nu programe trimise de Dumnezeu pe baza carora functinarea vieţii devine sigura şi fericita? Acele fiinţe raţionale care au păzit programele (poruncile) au rămas curate şi sănătoase aproape de Dumnezeu, în timp ce cele care nu au păzit programele au căzut din locul lor sănătos şi de la Dumnezeu în pierzanie şi distrugere. Iată exemple tragice, cel ce mai înainte era luceafăr şi acum este satana, dar şi strămoşii noştri Adam şi Eva care au fost izgoniţi din viaţă, de la Dumnezeu şi din împărăţia Lui, şi au ajuns aceştia şi urmaşii lor în valea plângerii şi a cumplitelor uniri!
Ce alte mărturii sunt mai vrednice de crezare cu privire la însemnătatea programului în viaţa noastră? Şi în oştirile tineretului zvăpăiat şi fără rânduiala, programul şi regulile menţin ordinea. Şi în înseşi adunările monahale ale Sfintelor Mănăstiri, nici un alt factor nu creează cea mai bună rânduială şi armonie decât numai programul şi regulile tipicoanelor. Şi în familiile ideale cu mulţi membri, buna rânduiala şi programul nasc armonia şi înţelegerea în viaţă. Nimeni, aşadar, să nu trăiască fără program, fiindcă de acolo unde există dezordine şi tulburare, Dumnezeu Se retrage. Şi cum spune Scriptura: Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Când cineva trăieşte evangheliceşte, înseamnă că Dumnezeu Cuvântul iradiază în el dumnezeiasca şi necreata Lui lumină. Şi daca continua sa trăiască după voia dumnezeiască, Domnul nostru îl va schimba treptat prin lumina Lui, fiindcă dumnezeirea şi lumina sunt nedespărţite. Acesta este motivul pentru care sfinţii noştri sunt închipuiţi in icoanele lor cu o cununa luminoasa. Nu exista sfinţenie fara lumină şi lumină fără sfinţenie. Pe drept cuvânt, loan strigă: lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. De vreme ce omul a căzut de la Dumnezeu şi a devenit muritor, împârâtia morţii lui s-a impus în mod absolut şi aceasta este soarta lui tragică în lume. Umanismul, jocul european al rutinei înlâuntrul morii morţii, este o monstruozitate mai înfricoşătoare care poate să se intâmple când omul trăieşte în păcat şi moarte. Cu adevârat, dacă nesfârşita iubire de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu nu ar ţine lumina raţională a harului Lui, chiar şi cei mai mici oameni sensibili şi-ar pierde desăvârşit minţile lor înăuntrul înfricoşării lumii. Lumina, Hristos, a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească. Este cunoscut că exista o identitate tainică între întuneric şi răul diavolesc. De aici se explica ura întunericului şi a raului faţa de tot ce este luminos si bun. Iar cel ce lucreaza adeavurul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui ca sunt savarsite in Dumnezeu.
Când Domnul nostru, ca Dumnezeu-Om, ne-a cercetat pe noi cu propria noastră fire pe care a luat-o fără de păcat, ne-a miluit pe noi cei ce eram scufundaţi în întunericul păcatului şi al morţii şi ne-a chemat aproape de El ca pe nişte osteniţi şi deznădăjduiţi: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Cu adevărat, omul care umblă fără Hristos, înlăuntrul teatrului şi umbrelor care se numesc lume, nu ştie unde merge . Ca să afle unde merge şi care cale îl conduce de la lumea aceasta la cealaltă, trebuie sa fie fiu al Luminii, prin credinţa în Hristos, care este Lumina lumii. Despre aceasta Domnul nostru zice: Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dumnezeu este desăvârşită sfinţenie şi lumină absolută. De aceea nici un întuneric nu este întru El. Şi noi vom fi cu El, dacă vom umbla în lumină, precum El este în lumină.


Gheronda Iosif Vatopedinul

luni, 5 februarie 2018

Sihanoukville, Cambodgia

Sihanoukville, Cambodgia                                                                                                               FOTO: National Geographic Creative                                                                                                 
 Plaje din Asia sunt unele din cele mai liniştite locuri, mai ales la sfârşitul zilei. În Sihanoukville, Cambodgia, turiştii pot urmări apusul soarelui de pe plaja Ochheutel, în timp ce savurează un coctail gustos.






Paine cu usturoi

Paine cu usturoi

Ingrediente: 1/2 cana de unt inmuiat/margarina,6 catei mari de usturoi,1 lingura patrunjel tocat fin

Mod de preparare: Se pun toate ingredientele intr-un castron si se amesteca pana la omogenizare,Se intinde pe paine ,se inveleste totul in folie de aluminiu si se dau la cuptorul preincalzit la 220 grade Celsius ,timp de aproximativ 25 de minute.Se poate servi imediat ce este scoasa din cuptor sau poate fi lasata sa se usuce si servita drept crutoane cu usturoi.

Ana Nica

                                                                -*-

STIATI CA...

*Denumirea de „ timbale” provine de la numele recipientului in care se gatea ,pe vremuri,preparatul,de forma usor conica,asemanatoare unui vechi instrument muzical de percutie arab,thabal (timpan).La origine,timbalele erau produse de patiserie confectionate din faina ,sare,unt si apa ori din faina cu un mic adaos de zahar si mirodenii.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Alpii din Sud -Noua Zeelanda

Alpii din Sud, Noua Zeelandă                                                                                                          
FOTO: National Geographic Creative                                                                                            

 Alpi din Sud ai Noii Zeelande, cunoscuţi mai ales pentru gheţarii şi lacurile lor glaciare, oferă un peisaj epic pentru excursioniştii care vor să vadă în linişte amurgul

Salata de orez salbatic

Salata de orez salbatic

Ingrediente : 100 g orez salbatic,150 g rosii cherry ,1 castravete,1/2 ardei gras,1 ceapa mica,zeama de la 1/2 lamaie,1 lingura ulei de masline ,sare si piper dupa gust.

Mod de preparare : Orezul se spala in mai multe ape si se fierbe,15 minute,in apa cu putina sare.Dupa ce fierbe,se clateste cu apa rece si se pune la scurs.Se spala castravetele,rosiile,ardeiul si ceapa.Se toaca toate cubulete si se amesteca bine  cu orezul racit.Se pune ulei si zeama de lamaie,se potriveste de sare si piper,se amesteca si se serveste.

Ana NICA


                                                          -POFTA BUNA-

STIATI CA...

* Carol cel Mare,regele francilor,impusese cultura usturoiului in toate granitile sale pentru a-i incita pe apropiatii lui sa-l imite .Astfel usturoiul devine nelipsit din toate gradinile de legume si zarzavaturi medievale.
* In anul 1300,oricine indraznea sa se prezinte la curtea regelui Alfonso de Castilia ,mirosind a usturoi ,era alungat pe loc si nu mai avea voie sa vorbeasca cu ceilalti curteni timp de o saptamana.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota * muntii Leaota



Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota

Timp de mers: 3 ore – 3 ore 30 minute
Distanta parcursa: 6.1 km
Diferenta de nivel cumulativa: 951 m
Panta medie: 9°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:  (cruce rosie)




Foto:CREATIVE COMMONS

joi, 25 ianuarie 2018

Locuri bantuite * Akasaka Weekly Mansion ,Tokyo,Japonia



Akasaka Weekly Mansion, Tokyo, Japonia

 Povestile care circula despre Akasaka sunt absolut infricosatoare. Martorii au raportat intalniri cu fantome, care din spate par persoane absolut normale, dar fata le este desfigurata sau le lipsesc complet trasaturile faciale. De asemenea, multi s-au trezit in mijlocul noptii inconjurati de o ceata alba ciudata, au simtit pe brate atingeri ale unor maini navazute sau s-au simtit pur si simplu urmariti de o prezenta invizibila.


luni, 15 ianuarie 2018

Sfantul Ierarh Visarion ,arhiepiscopul Larisei


Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei este cinstit pe 15 septembrie. Sfantul Visarion a trăit în secolul al XVI-lea și era de fel dintr-un sat din părţile Tesaliei, Macedonia (Grecia de astăzi). S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, la vârsta de 16 ani, dorind a urma viața monahală, se duse cu tot sufletul la Marcu, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, fu rânduit episcop al cetăţii Dometicului şi Elasonului.
Însă poporul, din pricina mândriei, nu îl primi ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, luară de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.
Iar sfântul Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marcu, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând 4 ani şi rămânând fără păstor episcopia Stagopului, fu cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea vreme de 6 ani, multe supărări şi prigoniri suferi din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marcu, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, sfântul Visarion fu rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.
Câtă vreme conduse această eparhie, săvârşi cu îndestulare cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi, făcea poduri peste ape. Astfel, făcu pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotamos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor.
El puse temelia şi zidi la munte, aproape de satul lui, mânăstirea cea frumoasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, preacuviosul Ignatie episcopul.
În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, se duse către Domnul.
Aleasa lui cinstire se datorează mulțimii minunilor săvârșite atât în vremea vieții sale, cât și după plecarea sa la cele de Sus, pricină pentru care este numit făcător de minuni.
Moastele Sfantului Visarion au fost aduse de mai mai multe ori in tara noastra pentru izbavirea de ciuma. Prima data au fost aduse pe 14 septembrie 1730, de catre Nicolae Mavrocordat. A doua oara au fost prezente in Bucuresti in anul 1738. Cinstitul Cap al Sfantului Visarion, care se afla la Manastirea Dousikou, a fost adus pentru a treia oara in 1792. In acel an s-au facut mai multe procesiuni cu sfintele sale moaste: in Olt, Teleorman, Dambovita si Ilfov. In anul 1796, sfintele sale moaste au fost aduse pentru a patra oara in tara noastra.


Troparul Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei

Glasul 8

Întru răbdarea ta, ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.

Tristetea de a nu fi sfant

Tristetea de a nu fi sfant

Astfel îndrăznea să susţină Leon Bloy: „Există o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfânt!" Aceasta este singura tristeţe valabilă, dacă o putem numi astfel. Dar cu restul cum rămâne?
Ţi-ai dorit şi îţi doreşti să fii fericit. Iţi doreşti ca viaţa ta să aibă un rost, să fie plină de acele activităţi care consideri tu că-ţi aduc fericirea. Lipsa lor ţi-ar provoca o mare durere, te-ar alarma şi te-ar conduce chiar la o cădere psihică. Totul este o grabă neexplicată, o fugă continuă după ceva. Insă ce este acest „ceva" mă tem că mai nimeni nu ştie bine.
Se ştie că trebuie să fim fericiţi, că trebuie să ne împlinim, să trăim fără lipsuri - dar cam atât. Şi viaţa nu iartă neştiinţa noastră sau nepăsarea noastră: ea se scurge uimitor de repede, se grăbeşte parcă să se termine, lăsându-ne mereu mai trişti, mereu mai deznădăjduiţi în faţa acestui fapt implacabil, în faţa propriei noastre vieţi, pe care, orice am face, nu o putem opri. Este viaţa ta, îţi aparţine şi, totuşi, nu îţi aparţine; este a ta, dar ea se stinge, trece fără ca tu să vrei aceasta. Viaţa ta se îndreaptă spre sfârşit fără să îţi ceară părerea, fără să ţină cont de tine. Şi tu chiar nu o poţi opri, oricât ai vrea sau oricât ai fi de fericit.
Şi dacă nu te grăbeşti să o umpli cu un sens, cu ceea ce ai siguranţa că nu va trece, atunci va veni clipa în care nu se va mai putea face ceva. Viaţa ne dirijează şi ne cere un tribut. Dar, dacă acest tribut va fi de proastă calitate, infim şi mai trecător decât ea, atunci viaţa noastră nu va avea nimic de reproşat, nimic de dăruit, nimic de trecut dincolo de mormânt. Ne cere mereu nu doar trupul nostru, prin îmbătrânirea ce începe chiar din clipa naşterii. Simţim că vrea mai mult, simţim măcar involuntar că, ceva sau cineva de dincolo de noi şi de simţurile noastre aşteaptă să facem anumite fapte sau să împlinim anumite condiţii.
Eu nu mă pot accepta şi nu te pot accepta ca pe o fiinţă destinată morţii, dispariţiei în acelaşi pământ în care vor putrezi şi viermii ce au „devorat" trupurile atâtor miliarde de oameni până astăzi. Trebuie ca viaţa ta să fie mai mult decât un joc al hazardului, un joc al morţii.
Şi, la urma urmelor, ce este sau cine este această moarte? Incetarea activităţii cerebrale are loc la câteva ore după ultima bătaie de inimă, iar impulsuri electrice există în corp încă câteva zile. Dar nu este drept ca totul să se termine aici. Nu este drept ca idealurile mele, speranţele mele, iubirea şi răbdarea, căderile şi durerile mele să se termine atât de jalnic. Nu avem voie să acceptăm ca, o întreagă viaţă de bucurii sau de suferinţă plină, să se termine atât de ruşinos! Căci este extrem de ruşinos ca un
geniu să aibă exact acelaşi sfârşit cu un nepăsător în ale vieţii, ca un erou sau un martir să nu aibă nimic mai mult decât un criminal sau un desfrânat.
Nu despre moarte, însă, doresc să scriu aici. Ci despre acel sentiment de revoltă, de protest împotriva unei sorţi la prima vedere implacabilă. Şi îl putem numi „tristeţe", durere care naşte voinţa de a nu muri, de a lupta până la capăt cu moartea şi cu nebunia ei. A nu accepta moartea înseamnă a dori să fii veşnic. Siguranţa veşniciei au avut-o mult prea puţini: eroii, martirii şi sfinţii. Aceştia au pariat cu un preţ greu, dureros cum că ei nu vor să moară, mai bine zis că moartea trupească nu poate fi finalul lor, ci doar o trecere, o mutare.
Iar cel ce nu acceptă moartea în viaţa lui ca punct final, ca ultima staţie a trenului vieţii lui, acela va suferi de această tristeţe de care am amintit la începutul acestui capitol. Zi de zi, clipă de clipă va încerca să facă exerciţii de veşnicie, dacă le putem numi aşa. Va face ceea ce un muritor nu poate face, se va comporta chiar ca Dumnezeu.
Să nu ţi se pară că exagerez! îndemnul general al acestei cărţi nu este acela de a căuta un Hristos abstract, generic, îndepărtat. Eu te invit să fii un zeu al vieţii tale, un dumnezeu al vieţii tale! Cel ce imită pe Hristos va începe să-I semene, să iubească ca El, să ierte ca El, să trăiască ca El şi mereu împreună cu El. Şi atunci Dumnezeu va intra la tine, iar tu vei fi la rândul tău un dumnezeu. Insă să nu uiţi că Hristos este Dumnezeu întru Sine, după natură, iar tu poţi fi dumnezeu doar cu ajutorul Lui, cu iubirea Lui, cu harul Lui, cu Trupul şi Sângele Lui, după har.
Poate că găseşti dificile aceste rânduri de mai sus, dar „reţeta" este extrem de simplă: trebuie să îl iei pe Hristos în spatele tău şi să începi să-L asculţi, să îi ceri tot mai des părerea şi să cauţi să iubeşti această sarcină, această „greutate" pe care ar trebui să o purtăm toată viaţa. Voi reveni asupra acestui subiect, dar te atenţionez că a fi creştin este greu, foarte greu. înseamnă a renunţa la multe, a fi marginalizat, ironizat, luat peste picior; înseamnă a sta împotriva nu a zece-douăzeci de oameni, ci împotriva a milioane de oameni, împotriva chiar şi a propriei tale familii dacă e nevoie; dar înseamnă şi a fi trist, uneori mult prea trist. Nu o tristeţe ca deznădejde, ca lipsă de speranţă, ca traiectorie spre sinucidere, ci o tristeţe sfântă, curată şi demnă. Să simţi că bucuriile acestei lumi sunt mult prea efemere, mult prea trecătoare şi că tu meriţi, vrei ceva mai mult. Exact ca un copilaş care a primit o prăjitură, dar el ştie că undeva, într-un anumit loc, este o cofetărie imensă, care i-ar oferi infinit mai mult decât prăjitura pe care o ţine în mână. Limba română are un termen special pentru tristeţea aceasta: „a tânji", a-ţi fi dor după ceea ce nu ai acum, dar ştii că poţi avea.
Această tristeţe este sensibilă la toate. Cel ce suferă de această sensibilă tristeţe va fi rănit de uitarea de Dumnezeu şi de greşelile, păcatele celorlalţi; va suferi pentru căderile, pentru răutatea şi pentru egoismul celorlalţi. Mereu va încerca să schimbe în bine pe sine însuşi, dar şi pe cei din jurul său.
„...Am obosit, e un drum atât de greu, vreau să renunţ, nu-mi pasă de nimic, nu am ce pierde. Sufletul meu e ferfeniţă, nu mi-a mai rămas aproape nimic. Aşa simt, simt pustiu, pustiu, un vânt care usucă... M-au cuprins braţele unei disperări ce creşte treptat, o disperare ce creşte, dar eu o ascund, o disperare ce creşte şi până la urmă va izbucni ca un vulcan..." Acestea sunt doar câteva din gândurile aşternute pe hârtie de o copilă cu totul deosebită, pe care am avut bucuria să o cunosc şi să o ajut cât mi-a stat în putinţă. Sunt rânduri triste, uneori mult prea triste.
Sunt gânduri ale unei generaţii care rătăceşte printr-un pustiu în care şi Dumnezeu este singur. O generaţie ce ar trebui să fie mulţumită şi fericită, dacă ar fi să judecăm după facilităţile, posibilităţile de a se distra, după bucuria pe care o afişează la prima vedere. Dar totuşi ea este tristă. In sânul acestei generaţii se mai găsesc astfel de copii, care, ca nişte supape, scot la iveală lacrimile, tristeţea şi singurătatea ei.
Sunteţi hrăniţi cu o „hrană" mult prea simplă, mult prea trecătoare. Fiinţa voastră, avântul vostru, puterea voastră, toate cer mai mult. Deşi nu vreţi prea mulţi să recunoaşteţi, de mult aţi înţeles că nu vă mai aduc o adevărată fericire discotecile, barurile, distracţiile tot mai palpitante şi uneori tot mai păcătoase, tot mai murdare. Şi din acest punct vă împărţiţi în două tabere.
Prima, îngrozitor de majoritară, îşi înăbuşă, îşi sufocă această tristeţe prin păcate-plăceri tot mai rafinate, tot mai multe şi tot mai murdare. Iar această tristeţe este ca un crin care nu suportă noroiul, întunericul şi chiar răutatea „grădinarului", adică a celui ce greşeşte tot mai mult.
Iar a doua „tabără" este mică, infirmă, tristă. Din ea se mai ridică voci care cer dreptate, cer lămuriri şi sens vieţii lor. Sunt cei care nu vor să se lase călcaţi în picioare de mizeria şi josnicia acestei lumi. Şi blestemată este lumea aceasta, pentru că nu mai are răspunsuri şi opţiuni corecte pentru aceşti tineri, aceşti revoltaţi ai vieţii. Cât vor mai rezista împotriva nebuniei acestei lumi? Cât vor mai avea răbdare să stea împotriva majorităţii, să zică „nu!" unei gloate care vrea să-i reducă la tăcere, să-i târâie şi pe ei în noroiul abject al păcatului?
De ce oare în Occident, mai ales în Franţa, numărul sinuciderilor în rândul tinerilor a crescut alarmant de mult? Tocmai din cauza lipsei unui răspuns de valoare, veşnic valabil la aceste întrebări, la durerile tinerilor, ale adolescenţilor de azi şi de mâine. Şi singurul răspuns valabil este Hristos, deşi poate că nu ne place să acceptăm.
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată, vi se lasă casa voastră pustie. (...) Nu Mă veţi mai vedea (Luca 13: 34, 35). Originalul grecesc al Noului Testament compară pe Hristos cu o cloşcă, care vrea să-şi adune puii săi sub aripi, să-i ocrotească şi să-i încălzească cu dragostea sa. De câte ori nu vrea Hristos să-i adune pe oameni la căldura Iubirii Sale şi a mângâierii Sale? De mii de ori pe zi ne oferă dragostea Lui, dar preferăm să rămânem tot mai pustii, tot mai orbi, ignorând Adevărul, ignorând Dragostea...
Omul este singura fiinţă tristă de pe acest Pământ.
Dacă şi-a pierdut această calitate, această caracteristică, atunci mai mult ca sigur păcatele l-au doborât în rândul necuvântătoarelor. Vezi bine că nu te îndemn să te arunci orbeşte în vâltoarea plăcerilor şi a „bucuriilor" acestei lumi. Cu riscuri enorme, trebuie să înveţi să fii trist.
Cu aceeaşi nebunie caracteristică creştinismului, Hristos încă mai spune prin bisericile fără de tineri: Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Fericiţi cei prigoniţi... Fericiţi veţi fi când vă vor ocări... Vai vouă celor care râdeţi şi vă bucuraţi acum... Nu îţi vorbesc de un Dumnezeu sadic sau terorist. Dar rănile acestei lumi nu le poate vindeca omul cu toate păcatele şi rănile lui sufleteşti. Ca să fii cu adevărat fericit, trebuie să renunţi la tot ceea ce vatămă, la tot ceea ce loveşte sufletul tău, iar această renunţare îţi va aduce multă, multă tristeţe.
Lumea se va bucura în păcatele ei, iar tu vei fi trist şi poate că, la prima vedere, singur, dar împreună cu Dumnezeu, la Care nu trebuie să renunţi. Iar moartea va inversa valorile şi perspectiva.
Dar cine mai riscă astăzi atât de mult? Poate doar tristeţea de care nu ai cum fugi te va îndemna să cauţi mai mult, să răscoleşti lumea nu după un Graal legendar, ci după sufletul tău, după mântuirea ta.
„De fiecare dată când simt că mai am un pas până să ating stadiul bucuriei depline, cad şi o iau de la început. Am avut răbdare şi am urcat piramida fericirii de multe ori, deşi nu am ajuns niciodată până în vârf, dar acum m-am săturat, nu mai pot şi nici nu mai vreau să lupt. Nu înţeleg de ce să ne chinuim să construim un castel pe malul mării, când ştiu că valurile puternice vor veni şi-l vor distruge într-o clipă. Ne luptăm pentru ceva care într-o zi poate deveni realitate, dar pentru ceva ireal? Nu cred că va putea vreodată un muritor să atingă stadiul bucuriei depline! Sincer, nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar am un gol imens în suflet şi nu ştiu cu ce l-aş umple.
Am fost fericită adesea, dar întotdeauna un semn de întrebare mi-a umbrit fericirea..."
Am citat din nou din eseul acestei copile care s-a sălăşluit în întregime în sufletul meu, din cazul acesta în acelaşi timp trist, dar totodată şi fericit, pentru că încă se mai întreabă, încă nu a încetat să caute, să iscodească Adevărul şi Fericirea. A înceta să cauţi, să crezi că mai poţi găsi un răspuns înseamnă a muri înainte de moartea propriu-zisă.
Generaţia ta nu vrea să moară, nu vrea să accepte moartea. Şi este normal să fie aşa! Prin bucurie, prin dragoste, prin simplă prietenie - prin toate acestea noi înfruntăm moartea. Fericirea este un război declarat morţii! Dar tu trebuie să-ţi faci un proces de conştiinţă şi să înţelegi dacă eşti cu adevărat fericit. Poate să afli şi dacă Hristos este fericit împreună cu tine! Aceasta îţi va fi garanţia că vei fi fericit în veşnicie.
Nu are nimic că tu construieşti un castel pe malul mării! Hristos va opri valurile exact acolo unde începe castelul tău. El nu dărâmă fericirea nimănui! Tot ceea ce trebuie tu să faci este să nu îţi dărâmi tu singur castelul prin păcate, prin trădarea iubirii şi a cinstei, prin lepădarea de Dumnezeu. Nu îţi va cere să fi construit o centrală atomo-electrică, ci un castel de nisip, adică viaţa ta. Minunile le face El, nu ni le cere nouă. Tu înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune şi cu o tristeţe imună la nesimţirea, ironia şi ignoranţa acestei lumi. Hristos S-a născut într-o peşteră; Se poate naşte şi într-un castel de nisip...


Monahul Paulin
Fragment din cartea "Rugaciuni catre tineri", Editura Egumenita

luni, 8 ianuarie 2018

Smoothie de pierseci si fistic

Smoothie de pierseci si fistic

Ingrediente:4 pierseci mari coapte,300ml lapte,100ml smantana,1 linguruta apa de flori de portocal,1 lingura zahar pudra,3 linguri fistic decojit,crud

Mod de preparare : Se decojesc piersicile ,li se scot samburii si se taie bucati.In blender se amesteca piersicile ,laptele,apa de flori de portocal  si zaharul pana se obtine un suc cremos care se va da la rece 30 de minute.Fisticul se toaca mare si se pastreaza 2 lingurite pentru decor .Restul de fistic impreuna  cu smantana ,se incalzeste la foc mic ,2 minute, apoi se mixeaza energic pentru a rezulta o crema verzuie si spumoasa.Sucul de piersici se pune in cesti ,apoi se adauga usor ,in mijlocul fiecarei cesti ,crema de fistic.Fiecare ceasca se presara cu fisticul tocat pastrat.

                                                *    POFTA BUNA *

STIATI CA...

*In Grcia antica ,usturoiul era denumit „trandafirul care pute ”
*In Spanie ,usturoiul avea o utilizare aparte,care nu se mai intalneste la alte popoare,se introducea usturoi in narile cailor si catarilor care sufereau de lipsa de oxigen .