miercuri, 14 februarie 2018

Santorini,Grecia(Apus de soare magic )

Santorini, Grecia                                                                                                                  

FOTO: National Geographic Creative                                                                                          

Santorini este una din cele 220 de insule greceşti în urma erupţiei vulcanice Minoan. Clădirile albe ale insulei şi peisajul minunat oferă o stare de spirit bună turiştilor care se pot bucura de apusurile magnifice din acest loc.



Sfantul Simon Izvoratorul de Mir


Sfantul Simon Izvoratorul de Mir

La un om putem recunoaşte multe virtuţi, putem scrie despre el cărţi, putem alcătui cuvinte de laudă, dar despre un sfânt ctitor, ce putem să spunem? Absolut nimic. Au spus câte ceva troparele Vecerniei: „Cine va putea număra, lăuda şi vesti luptele tale?“ Pentru că nu au fost nişte lupte omeneşti, ci ale unui sfânt.
Mănăstirile nu sunt construite de oameni. „Dacă Domnul nu va zidi casa" (Ps. 126, 1), ctitorul nu poate să facă mănăstire. Pietrele vor rămâne, şi în ele se va sălăşlui cucuveaua. Dar dacă va zidi Domnul mănăstirea, vor ieşi din ea suflete sfinte. Ele vor umple multe din locaşurile pe care Hristos le-a pregătit în ceruri (cf. In. 14, 2-3).
Aşadar, cine va putea număra luptele Sfântului Simon? Doar Cel care a conlucrat pentru ca ele să se înfăptuiască, adică Dumnezeu. De aceea, când Sfântul a început construcţia mănăstirii, muncitorii au strigat când au văzut minunea: „Acum, Părinte, credem că eşti omul lui Dumnezeu! Atâţia ani în care Sfântul a avut vedenii dumnezeieşti, atâţia ani în care a făcut în mod tainic atâtea şi atâtea minuni, ani în care vorbea cu Dumnezeu, în care îşi înălţa mâinile şi făcea să coboare Sfânta Treime, atâţia ani în care a trăit în acea peşteră umedă - chiar şi acum, când o vedem, nu îndrăznim să stăm, atât este de înfricoşătoare! -, stătea drept nopţi întregi, şi petrecea împreună cu îngerii, şi se sfinţea, şi nimeni nu-i înţelegea sfinţenia şi nu dădea mărturie despre ea. In acea zi însă, plecând de la o întâmplare exterioară, muncitorii şi-au dat seama că el este un om al lui Dumnezeu. Ce importanţă are aceasta? Oare au intrat şi ei împreună cu el în împărăţia pe care le-a pregătit-o Dumnezeu? L-au recunoscut ca om al lui Dumnezeu, dar ştim că oamenii, astăzi, proclamă repede rege pe cineva, iar mâine îi spun: „Ce cauţi printre noi?“. Lucrul acesta nu are însă nicio importanţă. Importanţă are mărturia lui Dumnezeu. Intr-adevăr, Dumnezeu însuşi, „într-una din nopţi“, i-a spus: „Să nu pleci în pustie, ci să te urci pe stânca aceasta abruptă, unde nu se pot încuiba nici vulturii! Acolo vei face o mănăstire, ca să se sfinţească cei pe care Eu i-am ales şi i-am rânduit pentru aceasta. Aşa a urcat Sfântul pe stâncă.
Aşa este viaţa unui ctitor. N-o putem lăuda după vrednicie, putem doar să o cântăm, să cinstim pomenirea lui cu privegheri, să-l slăvim cu preafrumoasele tropare, pe
care le vom înţelege numai dacă vom ajunge la măsurile Sfântului. Altfel, rămânem „lăudând şi cântând cu gura“, fără ca duhul nostru să participe. Cel mult, inima noastră poate să dănţuiască puţin împreună cu Sfântul, dar şi aceasta este o săltare lăuntrică omenească.
Ctitorul este Sfântul care priveghează, şi Dumnezeu este Cel care îi vorbeşte. De aceea răsuflarea lui, cuvântul lui, viaţa lui, chiar şi ruinele mănăstirii lui - vedeţi ce au ajuns bisericile din Ţara Sfântă şi aşezămintele ortodoxe din Răsărit! inima lui, sfârşitul lui, lucrarea lui duhovnicească pe care o lasă, toate sunt pline de o negrăită mireasmă. Ştiţi că, deşi sfintele moaşte răspândesc mireasmă, totuşi se poate ca cineva să se închine la ele de mii de ori fără să o simtă. Altă dată când va merge,
mireasma îl va îmbăta. Asta nu înseamnă că moaştele nu au răspândit mireasmă şi înainte, ci pur şi simplu că Sfântul nu a vrut să îi arate mireasma lor.
Ctitorii şi sfinţii sunt oameni care ştiu să îşi ascundă mireasma în spatele a nenumărate înfăţişări, meşteşugiri şi metode, aşa încât cineva se poate întreba cum de moaştele lor răspândesc astăzi mireasmă, iar mâine nu? Acestea sunt tainele sfinţilor. Ei seamănă cu Dumnezeu, Care uneori străluceşte, alteori lasă întunericul să acopere pământul, uneori vorbeşte, alteori tace, uneori iubeşte, iar alteori îşi exprimă iubirea prin tăcere.
Un ctitor este plin de o astfel de mireasmă. De altfel, pentru a ajunge ctitor trebuie să fie harismatic, nu ajunge să fie doar străvăzător. Trebuie să aibă harismele tainice ale Sfântului Duh. Altfel, cum va ieşi din mâna lui o stupină duhovnicească? Cum se vor naşte copii pentru turma lui Dumnezeu, dacă numai Duhul naşte duhuri?
Trupul rămâne pe pământ. Ctitorul nu este un simplu om, ci are harul lui Dumnezeu.
La fel ca şi ctitorul nostru, tot aşa fiecare ctitor aude neîncetat glasurile dumnezeieşti care răsună în urechile lui şi ascultă de ele. Nici n-ar putea să facă altfel! Nu săvârseste o lucrare, nici nu lasă în urmă o lucrare: se zi- deşte pe sine în trupul Domnului, întregindu-l. De aceea prezenţa lui de zi cu zi - fie că ridică pietre , fie că se roagă, fie că face orice alt lucru - ne insuflă teamă şi uimire. Asa cum te temi de leu chiar si când doarme, asa te temi şi de ctitor, fiindcă el nu doarme, ci înlăuntru său Se odihneşte Sfânta Treime. Mulţi par că sunt ctitori, dar adevăraţii ctitori sunt numai cei pe care îi recunoaşte Dumnezeu. De aceea noi îi cinstim şi îi mărim pe cei pe care ni-i descoperă Dumnezeu.
Să mai adăugăm şi aceasta: un ctitor sfânt, printre harismele sale, ascunde în inima sa şi o mare durere. Din viaţa Sfântului nostru vedem că oamenii care îl înconjurau nu-l înţelegeau, şi de aceea nu îndrăzneau să meargă să mute piatra de temelie. A trebuit ca el însuşi, uscat de post, ajuns doar piele şi oase, să meargă şi să o ridice. Cu toate acestea, Sfântul le vorbea cu iubire şi îi numea „copiii mei“. Odată cu bătăile inimii lui, le spunea şi acest cuvânt: „Copilaşii mei!“ Cum îi simţea, ce privegheri făcea pentru ei în peştera lui jilavă, din acea stâncă din care ţâşneşte apă! Şi totuşi, ei n-au îndrăznit să meargă să ridice piatra, nici măcar n-au încercat. Şi cu toate acestea, Sfântul îi numea: „Copilaşii mei!“.
Aceasta-i măreţia unui cuvios ctitor, care a construit o mănăstire cu durerea inimii lui, cu tremurul sufletului său, cu uimirea duhului său înaintea minunilor pe care
i le-a pus înainte Domnul, pentru că Domnul este Cel care Se îngrijeşte de toate lucrările înfăptuite de ctitor. Nu numai că îi vorbeşte Cuviosului, ci El însuşi a îndemnat sufletele şi a împlinit lucrarea Cuviosului. Dumnezeu S-a îngrijit până şi de ultimul amănunt, de ultimul milimetru din acea stâncă, de grosimea fiecărei pietre care se va zidi acolo, şi cu atât mai mult de lucrarea care se va săvârsi în fiecare suflet. In sfârsit, se dovedeşte că un ctitor cuvios nu este nimic altceva decât un instrument al dreptei Domnului. Şi câtă vreme rămâne cu trupul uscat de asceză, atâta vreme se descoperă puterea, măreaţa răbdare şi înţelepciune a dreptei Celui Preaînalt.
L-am cinstit, copiii mei, astăzi, pe Sfântul Simon. Să spun că am înţeles toate câte le-am auzit în biserică? Potrivit cu ce am zis eu, nu le-am înţeles, chiar dacă am fost atenţi. Dacă am înţeles totuşi ceva, este foarte puţin. Ceea ce putem să facem însă, la pomenirea cuviosului nostru ctitor, este să-I mulţumim Domnului Care Se ascunde în spatele lui. Cum să-I mulţumim? Cu privegherea noastră din biserică, cu psalmodia noastră. Când gâtlejul ni se usucă de atâta cântare şi ne doare, noi să continuăm să cântăm. Să-I mulţumim cu starea noastră răbdătoare în picioare, cu înălţările inimii noastre! Un ctitor nu este un constructor pământesc, este ceresc, şi prin urmare, constructorul este însuşi Dumnezeu. Să-I mulţumim, aşadar, lui Dumnezeu! Să ne exprimăm prin priveghere recunoştinţa faţă de Cuviosul Simon, pentru că, dacă n-ar fi acceptat să fie organ al voinţei lui Dumnezeu, nu ar fi existat această lucrare măreaţă. Dumnezeu este cinstit şi se autohotărniceşte de către voinţa sfinţilor Săi.
In sfârşit, să-L rugăm pe Dumnezeu să fim şi noi împreună cu cuviosul nostru ctitor, de vreme ce suntem urmaşii lui, să fim împreună cu toţi urmaşii lui care ne-au premers şi care sunt cu adevărat fii ai lui Avraam. Fie ca să ne veselim şi noi împreună cu ei!


Arhimadrit Emilianos Simonopetritul

Educatia duhovniceasca in popor



Educatia duhovniceasca in popor

Adevărata educaţie, adevărata luminare nu este altceva decât iradierea sfinţeniei, fiindcă numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Harul dumnezeiesc sfinţi tor, în acelaşi timp, luminează şi învaţă. In realitate, educaţia înseamnă luminare. Harul dumnezeiesc ne dă luminarea în Duhul Sfânt, care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei.
Sfinţenia este unirea după har cu Dumnezeu, cu Cuvântul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei, şi în aceasta constă exact deplinătatea şi desăvârşirea personalităţii umane. Educaţia fără sfinţenie, fără luminarea în Duhul Sfânt, a născocit-o Europa umanistă şi a îngrădit astfel noţiunea de personalitate. Iar abaterea popoarelor europene la diferite forme de idolatrie nu este rezultatul unei educaţii rătăcite? Când pervertesc sensul caracterului omenesc - după chipul şi asemănarea - prin sisteme materialiste şi simboluri ale chipului celui pământesc şi nu ale celui ceresc, nu se abat de la menirea universală? Pentru că, cunos- cându-L pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbai
slava lui Dumnezeu cel nestneaaos cu asemănarea chipului omului celui strică dos şi al pasărilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor. Adevărata educaţie, cea dumnezeu-omeneascâ şi evanghelică, îl luminează pe om cu lumina dumnezeiasca a harului şi îl conduce la tot ceea ce este nemuritor şi veşnic. Se întoarce de la pacat şi păcătoşenie, biruieşte orice moarte şi îl face pe om nesfârşit şi nemuritor.
De la învăţători şi pedagogi poporul cere mai înainte de toate sfinţenie. Această simţire şi percepţie pentru educaţia reală, ca exemplu de sfinţenie şi luminare de la lumina lui Hristos, este conştiinţa poporului ortodox. Prin aceasta conştiinţa a trecut zilele grele ale robiei şi nu şi-a tradat idealurile lui. Aceste idealuri, care au animat neamul, erau strălucirea strămoşilor noştri luminaţi a căror credinţa în Hristos era grija principală. Orice altceva ar fi existat, venea în plan secund. Din această pricină şi educaţia lor, şi moravurile, şi idealurile lor erau după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, întregul lor scop şi Întreaga lor ţintă se concentra în jurul voii dumnezeieşti, în timp ce deviza lor era: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. Domnul este apărătorul vieţii mele. Cel dintâi şi cel mai important scop al lor era mântuirea lor din păcat, de moarte şi de diavol. Exact acesta este rezultatul educaţiei adevărate pe care Domnul Dumnezeu-Omul ne-a predat-o prin Apostoli şi prin sfinţii asceţi. Cea dintâi fraza, când începem rugăciunea noastră, este invocarea Sfinţilor noştri Părinţi, adevăraţii noştri luminători: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”.
Inlăuntrul bisericilor, oriunde am sta, vedem chipurile Sfinţilor Părinţilor noştri si ne adresăm lor, ca să ne ajute, fiindcă, aflându- se în ceruri şi stând înaintea măreţiei lui Dumnezeu, pot să se roage şi pentru noi, ca să nu se depărteze de la mintea şi din inima noastră Preasfântul Duh, si astfel să nu găsească loc cel rău, ca să ne tragă pe noi la faptele morţii. Când suntem atraşi de exemplele rele ale oamenilor veacului acestuia, care nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale lumii care zace în puterea celui rău, şi părăsim educaţia noastră dumnezeu-omenească şi evanghelică şi buna noastră creştere, atunci plata păcatului, moartea şi mădularele ei, ne vor transforma în fiare cu chip de om, politicoase, dar foarte rele. Domnul nostru Iisus Hristos este sfinţirea noastră, luminarea noastră şi educaţia noastră. El a parcurs întregul drum al vieţii omeneşti şi a făcut cu putinţă lucrarea sfinţirii şi luminării omului cu adevărul veşnic şi cu viata veşnica. Dacă cineva ajunge într-un impas în drumul vieţii iui, să-şi întoarcă mintea lui către Domnul nostru şi să se întrebe pe sine: „Acest lucru l-ar face Hristos?”. Dacă da, atunci să-l facă şi el. Dacă totuşi Acela nu l-ar face, nici el să nu-l facă. Astfel va veni lângă el şi înaintea lui arhetipul nostru, ca un învăţător şi educator viu.
Omul, în această lume, trebuie să aibă ca scop al vieţii lui numai viaţa virtuoasă, să trăiască dreptatea şi sfinţenia lui Hristos. Sufletul se sfinţeşte şi se luminează, când se nevoieşte în dumnezeiestile porunci, cu trupul, cu gândurile, cu simţirile şi cu toate dorurile lui. Rodul acestei încercări este viaţa veşnică. Robirea şi supunerea omului unei vieţi păcătoase îl conduce la moartea duhovnicească, din care nu este înviere. Drumul sfinţeniei este starea netedă a sufletului omului după chipul lui Dumnezeu. De aceea Domnul cere de la noi ca o poruncă: fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânf", căci aceasta este voia iui Dumnezeu, sfnţirea noastră.
Intreaga Evanghelie se rezumă la îndemnul lui Dumnezeu către noi: fiti sfinti, pentru că Eu sunt Sfânt. Este cutremurător faptul că Atotdesăvârşitul Dumnezeu al iubirii acceptă sa-i asemene pe oameni cu măreţia Lui dumnezeiască, să-i facă adică pe oameni asemenea Lui! Atunci şi pentru Dumnezeu, şi pentru oameni este valabilă aceeaşi Evanghelie, cu acelaşi har, cu acelaşi adevăr, cu aceeaşi dreptate, cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi bunătate: Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi. Evanghelia nu este nimic alteva decât chemarea oamenilor de către Dumnezeu la sfinţenie. Marele Apostol îndeamnă: după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vietii. A căuta pacea şi sfinţenia constituie datoria noastra, a tuturor, fiindcă fără aceasta nimeni nu va vedea pe Domnul. Numai cei binecuvântaţi prin adevărul veşnic sunt cu adevărat luminaţi, fiindcă harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos .
Fară El şi în afara Lui, nu există adevăr şi nici nu poate să fie, fiindcă singur a zis ca Eu sunt adevărul. Dacă îi vine greu cuiva să înţeleagă, aceasta se întâmplă fiindcă este împiedicat de dispoziţiile pătimaşe ale păcatului. Dar să îndrăznească. Cuvântul Evangheliei ne mângâie: orice făptură a lui Dumnezeu se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Orice făptură, dar care? Cea care crede în Iisus Hristos ca Mântuitor şi care aplică legea evanghelică a faptelor purtătoare de Hristos, postiri, privegheri, rugăciune, pe care le porunceşte educaţia cea după Dumnezeu. Mântuirea constă în sfinţirea omului, care se înfăptuieşte prin harul Sfântului Duh,
chiar dacă durează ani îndelungaţi sau este grea. Scopul vieţii omului pe pământ nu este altul decât dobândirea Preasfântului Duh, pe care l-a pierdut prin căderea strămoşească; in locul Acestuia, a purtat tunicile de piele, a căror dezbrăcare o caută neîncetat. Sfinţenia se arata ca luminare de către Sfântul Duh. De aceea ziua Cincizecimii, în care a venit Sfântul Duh, a izvorât dumnezeiasca luminare celor dintâi ucenici şi credincioşi, iar de atunci, prin Biserică şi prin Tainele ei, transmite neîncetat credincioşilor sfinţirea şi luminarea a toi adevărul. Aşadar, pentru omul purtător de Duh, toate sunt luminoase şi transparente, şi viata, şi moartea, bucuria şi întristarea şi, în general, sensul tuturor în viata prezenta şi cea viitoare. Acesta prin Duhul Sfânt vede raţiunea tuturor lucrurilor şi înţelesurile lor. şi nimeni nu poate să-l înşele, fiindcă are mintea lui Hristos.
Prin Sfântul Botez şi Mirungere, omul primeşte de la Duhul Sfânt frământătura sfinţeniei, prin care trebuie sa se dospească întreg sufletul şi trapul lui prin nevoinţa virtuţilor evanghelice. Prin dumnezeiasca Euharistie, Trupul Preasfânt al Domnului nostru devine în mod real şi personal propriul nostru trup. Prin această Taină primim Trupul şi Sângele Domnului nostru, adică deplinătatea şi sfinţirea a toate. Sfinţenia aceasta se arata de obicei ca lumină, din adevărul acesta trăieşte Evanghelia lui Hristos şi în lumea noastră, şi în cea îngerească. Prin Schimbarea Lui la Fata, Domnul nostru ne-a încredinţat cu privire la propria noastra schimbare si sfinţenie, a aratat lumina pe care credincioşii o vor avea ca veşmânt şi, după cuvântul Lui, atunci dreptii vor straluci ca soarele în Impărăţia Tatălui lor.
Transfiguraţi prin sfinţenia Preasfântului Duh, robii lui Dumnezeu se îmbracă, ca şi cu o haina, cu mina necreata a dumnezeiescului har care adeseori sraluceşte şi în afară, fiindcă întreaga existenţă a fiinţei noastre primeşte deplinătatea sfinţeniei. Multe exemple de Părinţi mai vechi şi mai noi ai Bisericii voastre au adeverit această lucrare a luminii dumnezeieşti. Potrivit Patericului, unii ca aceştia erau Awa Pamvo, Awa Siluan şi Awa Sisoe, a căror faţă strălucea precum soarele. Dar şi mai noi în istoria bisericească, precum Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov, şi, în zilele noastre, Siluan Athonitul, pururea pomenitul Gheron losif Isishastul, cel de curând plecat, Arhimandritul Sofronie şi mulţi alţii pe care Domnul nostru îi cunoaşte.
Ceea ce cunoaştem de la Părinţii noştri contemporani şi recomandăm fără rezerve este programul în viaţa noastră. Acolo unde nu este program, viata seamănă cu o căruţa fără vizitiu.
Programul în viaţa fiinţelor rationale a fost pus de Creatorul imediat după naşterea lor, prin poruncile dumnezeieşti. Ce altceva sunt poruncile daca nu programe trimise de Dumnezeu pe baza carora functinarea vieţii devine sigura şi fericita? Acele fiinţe raţionale care au păzit programele (poruncile) au rămas curate şi sănătoase aproape de Dumnezeu, în timp ce cele care nu au păzit programele au căzut din locul lor sănătos şi de la Dumnezeu în pierzanie şi distrugere. Iată exemple tragice, cel ce mai înainte era luceafăr şi acum este satana, dar şi strămoşii noştri Adam şi Eva care au fost izgoniţi din viaţă, de la Dumnezeu şi din împărăţia Lui, şi au ajuns aceştia şi urmaşii lor în valea plângerii şi a cumplitelor uniri!
Ce alte mărturii sunt mai vrednice de crezare cu privire la însemnătatea programului în viaţa noastră? Şi în oştirile tineretului zvăpăiat şi fără rânduiala, programul şi regulile menţin ordinea. Şi în înseşi adunările monahale ale Sfintelor Mănăstiri, nici un alt factor nu creează cea mai bună rânduială şi armonie decât numai programul şi regulile tipicoanelor. Şi în familiile ideale cu mulţi membri, buna rânduiala şi programul nasc armonia şi înţelegerea în viaţă. Nimeni, aşadar, să nu trăiască fără program, fiindcă de acolo unde există dezordine şi tulburare, Dumnezeu Se retrage. Şi cum spune Scriptura: Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Când cineva trăieşte evangheliceşte, înseamnă că Dumnezeu Cuvântul iradiază în el dumnezeiasca şi necreata Lui lumină. Şi daca continua sa trăiască după voia dumnezeiască, Domnul nostru îl va schimba treptat prin lumina Lui, fiindcă dumnezeirea şi lumina sunt nedespărţite. Acesta este motivul pentru care sfinţii noştri sunt închipuiţi in icoanele lor cu o cununa luminoasa. Nu exista sfinţenie fara lumină şi lumină fără sfinţenie. Pe drept cuvânt, loan strigă: lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. De vreme ce omul a căzut de la Dumnezeu şi a devenit muritor, împârâtia morţii lui s-a impus în mod absolut şi aceasta este soarta lui tragică în lume. Umanismul, jocul european al rutinei înlâuntrul morii morţii, este o monstruozitate mai înfricoşătoare care poate să se intâmple când omul trăieşte în păcat şi moarte. Cu adevârat, dacă nesfârşita iubire de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu nu ar ţine lumina raţională a harului Lui, chiar şi cei mai mici oameni sensibili şi-ar pierde desăvârşit minţile lor înăuntrul înfricoşării lumii. Lumina, Hristos, a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească. Este cunoscut că exista o identitate tainică între întuneric şi răul diavolesc. De aici se explica ura întunericului şi a raului faţa de tot ce este luminos si bun. Iar cel ce lucreaza adeavurul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui ca sunt savarsite in Dumnezeu.
Când Domnul nostru, ca Dumnezeu-Om, ne-a cercetat pe noi cu propria noastră fire pe care a luat-o fără de păcat, ne-a miluit pe noi cei ce eram scufundaţi în întunericul păcatului şi al morţii şi ne-a chemat aproape de El ca pe nişte osteniţi şi deznădăjduiţi: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Cu adevărat, omul care umblă fără Hristos, înlăuntrul teatrului şi umbrelor care se numesc lume, nu ştie unde merge . Ca să afle unde merge şi care cale îl conduce de la lumea aceasta la cealaltă, trebuie sa fie fiu al Luminii, prin credinţa în Hristos, care este Lumina lumii. Despre aceasta Domnul nostru zice: Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dumnezeu este desăvârşită sfinţenie şi lumină absolută. De aceea nici un întuneric nu este întru El. Şi noi vom fi cu El, dacă vom umbla în lumină, precum El este în lumină.


Gheronda Iosif Vatopedinul

luni, 5 februarie 2018

Sihanoukville, Cambodgia

Sihanoukville, Cambodgia                                                                                                               FOTO: National Geographic Creative                                                                                                 
 Plaje din Asia sunt unele din cele mai liniştite locuri, mai ales la sfârşitul zilei. În Sihanoukville, Cambodgia, turiştii pot urmări apusul soarelui de pe plaja Ochheutel, în timp ce savurează un coctail gustos.






Paine cu usturoi

Paine cu usturoi

Ingrediente: 1/2 cana de unt inmuiat/margarina,6 catei mari de usturoi,1 lingura patrunjel tocat fin

Mod de preparare: Se pun toate ingredientele intr-un castron si se amesteca pana la omogenizare,Se intinde pe paine ,se inveleste totul in folie de aluminiu si se dau la cuptorul preincalzit la 220 grade Celsius ,timp de aproximativ 25 de minute.Se poate servi imediat ce este scoasa din cuptor sau poate fi lasata sa se usuce si servita drept crutoane cu usturoi.

Ana Nica

                                                                -*-

STIATI CA...

*Denumirea de „ timbale” provine de la numele recipientului in care se gatea ,pe vremuri,preparatul,de forma usor conica,asemanatoare unui vechi instrument muzical de percutie arab,thabal (timpan).La origine,timbalele erau produse de patiserie confectionate din faina ,sare,unt si apa ori din faina cu un mic adaos de zahar si mirodenii.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Alpii din Sud -Noua Zeelanda

Alpii din Sud, Noua Zeelandă                                                                                                          
FOTO: National Geographic Creative                                                                                            

 Alpi din Sud ai Noii Zeelande, cunoscuţi mai ales pentru gheţarii şi lacurile lor glaciare, oferă un peisaj epic pentru excursioniştii care vor să vadă în linişte amurgul

Salata de orez salbatic

Salata de orez salbatic

Ingrediente : 100 g orez salbatic,150 g rosii cherry ,1 castravete,1/2 ardei gras,1 ceapa mica,zeama de la 1/2 lamaie,1 lingura ulei de masline ,sare si piper dupa gust.

Mod de preparare : Orezul se spala in mai multe ape si se fierbe,15 minute,in apa cu putina sare.Dupa ce fierbe,se clateste cu apa rece si se pune la scurs.Se spala castravetele,rosiile,ardeiul si ceapa.Se toaca toate cubulete si se amesteca bine  cu orezul racit.Se pune ulei si zeama de lamaie,se potriveste de sare si piper,se amesteca si se serveste.

Ana NICA


                                                          -POFTA BUNA-

STIATI CA...

* Carol cel Mare,regele francilor,impusese cultura usturoiului in toate granitile sale pentru a-i incita pe apropiatii lui sa-l imite .Astfel usturoiul devine nelipsit din toate gradinile de legume si zarzavaturi medievale.
* In anul 1300,oricine indraznea sa se prezinte la curtea regelui Alfonso de Castilia ,mirosind a usturoi ,era alungat pe loc si nu mai avea voie sa vorbeasca cu ceilalti curteni timp de o saptamana.

sâmbătă, 27 ianuarie 2018

Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota * muntii Leaota



Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota

Timp de mers: 3 ore – 3 ore 30 minute
Distanta parcursa: 6.1 km
Diferenta de nivel cumulativa: 951 m
Panta medie: 9°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:  (cruce rosie)




Foto:CREATIVE COMMONS

joi, 25 ianuarie 2018

Locuri bantuite * Akasaka Weekly Mansion ,Tokyo,Japonia



Akasaka Weekly Mansion, Tokyo, Japonia

 Povestile care circula despre Akasaka sunt absolut infricosatoare. Martorii au raportat intalniri cu fantome, care din spate par persoane absolut normale, dar fata le este desfigurata sau le lipsesc complet trasaturile faciale. De asemenea, multi s-au trezit in mijlocul noptii inconjurati de o ceata alba ciudata, au simtit pe brate atingeri ale unor maini navazute sau s-au simtit pur si simplu urmariti de o prezenta invizibila.


luni, 15 ianuarie 2018

Sfantul Ierarh Visarion ,arhiepiscopul Larisei


Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei este cinstit pe 15 septembrie. Sfantul Visarion a trăit în secolul al XVI-lea și era de fel dintr-un sat din părţile Tesaliei, Macedonia (Grecia de astăzi). S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, la vârsta de 16 ani, dorind a urma viața monahală, se duse cu tot sufletul la Marcu, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, fu rânduit episcop al cetăţii Dometicului şi Elasonului.
Însă poporul, din pricina mândriei, nu îl primi ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, luară de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.
Iar sfântul Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marcu, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând 4 ani şi rămânând fără păstor episcopia Stagopului, fu cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea vreme de 6 ani, multe supărări şi prigoniri suferi din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marcu, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, sfântul Visarion fu rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.
Câtă vreme conduse această eparhie, săvârşi cu îndestulare cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi, făcea poduri peste ape. Astfel, făcu pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotamos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor.
El puse temelia şi zidi la munte, aproape de satul lui, mânăstirea cea frumoasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, preacuviosul Ignatie episcopul.
În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, se duse către Domnul.
Aleasa lui cinstire se datorează mulțimii minunilor săvârșite atât în vremea vieții sale, cât și după plecarea sa la cele de Sus, pricină pentru care este numit făcător de minuni.
Moastele Sfantului Visarion au fost aduse de mai mai multe ori in tara noastra pentru izbavirea de ciuma. Prima data au fost aduse pe 14 septembrie 1730, de catre Nicolae Mavrocordat. A doua oara au fost prezente in Bucuresti in anul 1738. Cinstitul Cap al Sfantului Visarion, care se afla la Manastirea Dousikou, a fost adus pentru a treia oara in 1792. In acel an s-au facut mai multe procesiuni cu sfintele sale moaste: in Olt, Teleorman, Dambovita si Ilfov. In anul 1796, sfintele sale moaste au fost aduse pentru a patra oara in tara noastra.


Troparul Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei

Glasul 8

Întru răbdarea ta, ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.

Tristetea de a nu fi sfant

Tristetea de a nu fi sfant

Astfel îndrăznea să susţină Leon Bloy: „Există o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfânt!" Aceasta este singura tristeţe valabilă, dacă o putem numi astfel. Dar cu restul cum rămâne?
Ţi-ai dorit şi îţi doreşti să fii fericit. Iţi doreşti ca viaţa ta să aibă un rost, să fie plină de acele activităţi care consideri tu că-ţi aduc fericirea. Lipsa lor ţi-ar provoca o mare durere, te-ar alarma şi te-ar conduce chiar la o cădere psihică. Totul este o grabă neexplicată, o fugă continuă după ceva. Insă ce este acest „ceva" mă tem că mai nimeni nu ştie bine.
Se ştie că trebuie să fim fericiţi, că trebuie să ne împlinim, să trăim fără lipsuri - dar cam atât. Şi viaţa nu iartă neştiinţa noastră sau nepăsarea noastră: ea se scurge uimitor de repede, se grăbeşte parcă să se termine, lăsându-ne mereu mai trişti, mereu mai deznădăjduiţi în faţa acestui fapt implacabil, în faţa propriei noastre vieţi, pe care, orice am face, nu o putem opri. Este viaţa ta, îţi aparţine şi, totuşi, nu îţi aparţine; este a ta, dar ea se stinge, trece fără ca tu să vrei aceasta. Viaţa ta se îndreaptă spre sfârşit fără să îţi ceară părerea, fără să ţină cont de tine. Şi tu chiar nu o poţi opri, oricât ai vrea sau oricât ai fi de fericit.
Şi dacă nu te grăbeşti să o umpli cu un sens, cu ceea ce ai siguranţa că nu va trece, atunci va veni clipa în care nu se va mai putea face ceva. Viaţa ne dirijează şi ne cere un tribut. Dar, dacă acest tribut va fi de proastă calitate, infim şi mai trecător decât ea, atunci viaţa noastră nu va avea nimic de reproşat, nimic de dăruit, nimic de trecut dincolo de mormânt. Ne cere mereu nu doar trupul nostru, prin îmbătrânirea ce începe chiar din clipa naşterii. Simţim că vrea mai mult, simţim măcar involuntar că, ceva sau cineva de dincolo de noi şi de simţurile noastre aşteaptă să facem anumite fapte sau să împlinim anumite condiţii.
Eu nu mă pot accepta şi nu te pot accepta ca pe o fiinţă destinată morţii, dispariţiei în acelaşi pământ în care vor putrezi şi viermii ce au „devorat" trupurile atâtor miliarde de oameni până astăzi. Trebuie ca viaţa ta să fie mai mult decât un joc al hazardului, un joc al morţii.
Şi, la urma urmelor, ce este sau cine este această moarte? Incetarea activităţii cerebrale are loc la câteva ore după ultima bătaie de inimă, iar impulsuri electrice există în corp încă câteva zile. Dar nu este drept ca totul să se termine aici. Nu este drept ca idealurile mele, speranţele mele, iubirea şi răbdarea, căderile şi durerile mele să se termine atât de jalnic. Nu avem voie să acceptăm ca, o întreagă viaţă de bucurii sau de suferinţă plină, să se termine atât de ruşinos! Căci este extrem de ruşinos ca un
geniu să aibă exact acelaşi sfârşit cu un nepăsător în ale vieţii, ca un erou sau un martir să nu aibă nimic mai mult decât un criminal sau un desfrânat.
Nu despre moarte, însă, doresc să scriu aici. Ci despre acel sentiment de revoltă, de protest împotriva unei sorţi la prima vedere implacabilă. Şi îl putem numi „tristeţe", durere care naşte voinţa de a nu muri, de a lupta până la capăt cu moartea şi cu nebunia ei. A nu accepta moartea înseamnă a dori să fii veşnic. Siguranţa veşniciei au avut-o mult prea puţini: eroii, martirii şi sfinţii. Aceştia au pariat cu un preţ greu, dureros cum că ei nu vor să moară, mai bine zis că moartea trupească nu poate fi finalul lor, ci doar o trecere, o mutare.
Iar cel ce nu acceptă moartea în viaţa lui ca punct final, ca ultima staţie a trenului vieţii lui, acela va suferi de această tristeţe de care am amintit la începutul acestui capitol. Zi de zi, clipă de clipă va încerca să facă exerciţii de veşnicie, dacă le putem numi aşa. Va face ceea ce un muritor nu poate face, se va comporta chiar ca Dumnezeu.
Să nu ţi se pară că exagerez! îndemnul general al acestei cărţi nu este acela de a căuta un Hristos abstract, generic, îndepărtat. Eu te invit să fii un zeu al vieţii tale, un dumnezeu al vieţii tale! Cel ce imită pe Hristos va începe să-I semene, să iubească ca El, să ierte ca El, să trăiască ca El şi mereu împreună cu El. Şi atunci Dumnezeu va intra la tine, iar tu vei fi la rândul tău un dumnezeu. Insă să nu uiţi că Hristos este Dumnezeu întru Sine, după natură, iar tu poţi fi dumnezeu doar cu ajutorul Lui, cu iubirea Lui, cu harul Lui, cu Trupul şi Sângele Lui, după har.
Poate că găseşti dificile aceste rânduri de mai sus, dar „reţeta" este extrem de simplă: trebuie să îl iei pe Hristos în spatele tău şi să începi să-L asculţi, să îi ceri tot mai des părerea şi să cauţi să iubeşti această sarcină, această „greutate" pe care ar trebui să o purtăm toată viaţa. Voi reveni asupra acestui subiect, dar te atenţionez că a fi creştin este greu, foarte greu. înseamnă a renunţa la multe, a fi marginalizat, ironizat, luat peste picior; înseamnă a sta împotriva nu a zece-douăzeci de oameni, ci împotriva a milioane de oameni, împotriva chiar şi a propriei tale familii dacă e nevoie; dar înseamnă şi a fi trist, uneori mult prea trist. Nu o tristeţe ca deznădejde, ca lipsă de speranţă, ca traiectorie spre sinucidere, ci o tristeţe sfântă, curată şi demnă. Să simţi că bucuriile acestei lumi sunt mult prea efemere, mult prea trecătoare şi că tu meriţi, vrei ceva mai mult. Exact ca un copilaş care a primit o prăjitură, dar el ştie că undeva, într-un anumit loc, este o cofetărie imensă, care i-ar oferi infinit mai mult decât prăjitura pe care o ţine în mână. Limba română are un termen special pentru tristeţea aceasta: „a tânji", a-ţi fi dor după ceea ce nu ai acum, dar ştii că poţi avea.
Această tristeţe este sensibilă la toate. Cel ce suferă de această sensibilă tristeţe va fi rănit de uitarea de Dumnezeu şi de greşelile, păcatele celorlalţi; va suferi pentru căderile, pentru răutatea şi pentru egoismul celorlalţi. Mereu va încerca să schimbe în bine pe sine însuşi, dar şi pe cei din jurul său.
„...Am obosit, e un drum atât de greu, vreau să renunţ, nu-mi pasă de nimic, nu am ce pierde. Sufletul meu e ferfeniţă, nu mi-a mai rămas aproape nimic. Aşa simt, simt pustiu, pustiu, un vânt care usucă... M-au cuprins braţele unei disperări ce creşte treptat, o disperare ce creşte, dar eu o ascund, o disperare ce creşte şi până la urmă va izbucni ca un vulcan..." Acestea sunt doar câteva din gândurile aşternute pe hârtie de o copilă cu totul deosebită, pe care am avut bucuria să o cunosc şi să o ajut cât mi-a stat în putinţă. Sunt rânduri triste, uneori mult prea triste.
Sunt gânduri ale unei generaţii care rătăceşte printr-un pustiu în care şi Dumnezeu este singur. O generaţie ce ar trebui să fie mulţumită şi fericită, dacă ar fi să judecăm după facilităţile, posibilităţile de a se distra, după bucuria pe care o afişează la prima vedere. Dar totuşi ea este tristă. In sânul acestei generaţii se mai găsesc astfel de copii, care, ca nişte supape, scot la iveală lacrimile, tristeţea şi singurătatea ei.
Sunteţi hrăniţi cu o „hrană" mult prea simplă, mult prea trecătoare. Fiinţa voastră, avântul vostru, puterea voastră, toate cer mai mult. Deşi nu vreţi prea mulţi să recunoaşteţi, de mult aţi înţeles că nu vă mai aduc o adevărată fericire discotecile, barurile, distracţiile tot mai palpitante şi uneori tot mai păcătoase, tot mai murdare. Şi din acest punct vă împărţiţi în două tabere.
Prima, îngrozitor de majoritară, îşi înăbuşă, îşi sufocă această tristeţe prin păcate-plăceri tot mai rafinate, tot mai multe şi tot mai murdare. Iar această tristeţe este ca un crin care nu suportă noroiul, întunericul şi chiar răutatea „grădinarului", adică a celui ce greşeşte tot mai mult.
Iar a doua „tabără" este mică, infirmă, tristă. Din ea se mai ridică voci care cer dreptate, cer lămuriri şi sens vieţii lor. Sunt cei care nu vor să se lase călcaţi în picioare de mizeria şi josnicia acestei lumi. Şi blestemată este lumea aceasta, pentru că nu mai are răspunsuri şi opţiuni corecte pentru aceşti tineri, aceşti revoltaţi ai vieţii. Cât vor mai rezista împotriva nebuniei acestei lumi? Cât vor mai avea răbdare să stea împotriva majorităţii, să zică „nu!" unei gloate care vrea să-i reducă la tăcere, să-i târâie şi pe ei în noroiul abject al păcatului?
De ce oare în Occident, mai ales în Franţa, numărul sinuciderilor în rândul tinerilor a crescut alarmant de mult? Tocmai din cauza lipsei unui răspuns de valoare, veşnic valabil la aceste întrebări, la durerile tinerilor, ale adolescenţilor de azi şi de mâine. Şi singurul răspuns valabil este Hristos, deşi poate că nu ne place să acceptăm.
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată, vi se lasă casa voastră pustie. (...) Nu Mă veţi mai vedea (Luca 13: 34, 35). Originalul grecesc al Noului Testament compară pe Hristos cu o cloşcă, care vrea să-şi adune puii săi sub aripi, să-i ocrotească şi să-i încălzească cu dragostea sa. De câte ori nu vrea Hristos să-i adune pe oameni la căldura Iubirii Sale şi a mângâierii Sale? De mii de ori pe zi ne oferă dragostea Lui, dar preferăm să rămânem tot mai pustii, tot mai orbi, ignorând Adevărul, ignorând Dragostea...
Omul este singura fiinţă tristă de pe acest Pământ.
Dacă şi-a pierdut această calitate, această caracteristică, atunci mai mult ca sigur păcatele l-au doborât în rândul necuvântătoarelor. Vezi bine că nu te îndemn să te arunci orbeşte în vâltoarea plăcerilor şi a „bucuriilor" acestei lumi. Cu riscuri enorme, trebuie să înveţi să fii trist.
Cu aceeaşi nebunie caracteristică creştinismului, Hristos încă mai spune prin bisericile fără de tineri: Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Fericiţi cei prigoniţi... Fericiţi veţi fi când vă vor ocări... Vai vouă celor care râdeţi şi vă bucuraţi acum... Nu îţi vorbesc de un Dumnezeu sadic sau terorist. Dar rănile acestei lumi nu le poate vindeca omul cu toate păcatele şi rănile lui sufleteşti. Ca să fii cu adevărat fericit, trebuie să renunţi la tot ceea ce vatămă, la tot ceea ce loveşte sufletul tău, iar această renunţare îţi va aduce multă, multă tristeţe.
Lumea se va bucura în păcatele ei, iar tu vei fi trist şi poate că, la prima vedere, singur, dar împreună cu Dumnezeu, la Care nu trebuie să renunţi. Iar moartea va inversa valorile şi perspectiva.
Dar cine mai riscă astăzi atât de mult? Poate doar tristeţea de care nu ai cum fugi te va îndemna să cauţi mai mult, să răscoleşti lumea nu după un Graal legendar, ci după sufletul tău, după mântuirea ta.
„De fiecare dată când simt că mai am un pas până să ating stadiul bucuriei depline, cad şi o iau de la început. Am avut răbdare şi am urcat piramida fericirii de multe ori, deşi nu am ajuns niciodată până în vârf, dar acum m-am săturat, nu mai pot şi nici nu mai vreau să lupt. Nu înţeleg de ce să ne chinuim să construim un castel pe malul mării, când ştiu că valurile puternice vor veni şi-l vor distruge într-o clipă. Ne luptăm pentru ceva care într-o zi poate deveni realitate, dar pentru ceva ireal? Nu cred că va putea vreodată un muritor să atingă stadiul bucuriei depline! Sincer, nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar am un gol imens în suflet şi nu ştiu cu ce l-aş umple.
Am fost fericită adesea, dar întotdeauna un semn de întrebare mi-a umbrit fericirea..."
Am citat din nou din eseul acestei copile care s-a sălăşluit în întregime în sufletul meu, din cazul acesta în acelaşi timp trist, dar totodată şi fericit, pentru că încă se mai întreabă, încă nu a încetat să caute, să iscodească Adevărul şi Fericirea. A înceta să cauţi, să crezi că mai poţi găsi un răspuns înseamnă a muri înainte de moartea propriu-zisă.
Generaţia ta nu vrea să moară, nu vrea să accepte moartea. Şi este normal să fie aşa! Prin bucurie, prin dragoste, prin simplă prietenie - prin toate acestea noi înfruntăm moartea. Fericirea este un război declarat morţii! Dar tu trebuie să-ţi faci un proces de conştiinţă şi să înţelegi dacă eşti cu adevărat fericit. Poate să afli şi dacă Hristos este fericit împreună cu tine! Aceasta îţi va fi garanţia că vei fi fericit în veşnicie.
Nu are nimic că tu construieşti un castel pe malul mării! Hristos va opri valurile exact acolo unde începe castelul tău. El nu dărâmă fericirea nimănui! Tot ceea ce trebuie tu să faci este să nu îţi dărâmi tu singur castelul prin păcate, prin trădarea iubirii şi a cinstei, prin lepădarea de Dumnezeu. Nu îţi va cere să fi construit o centrală atomo-electrică, ci un castel de nisip, adică viaţa ta. Minunile le face El, nu ni le cere nouă. Tu înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune şi cu o tristeţe imună la nesimţirea, ironia şi ignoranţa acestei lumi. Hristos S-a născut într-o peşteră; Se poate naşte şi într-un castel de nisip...


Monahul Paulin
Fragment din cartea "Rugaciuni catre tineri", Editura Egumenita

luni, 8 ianuarie 2018

Smoothie de pierseci si fistic

Smoothie de pierseci si fistic

Ingrediente:4 pierseci mari coapte,300ml lapte,100ml smantana,1 linguruta apa de flori de portocal,1 lingura zahar pudra,3 linguri fistic decojit,crud

Mod de preparare : Se decojesc piersicile ,li se scot samburii si se taie bucati.In blender se amesteca piersicile ,laptele,apa de flori de portocal  si zaharul pana se obtine un suc cremos care se va da la rece 30 de minute.Fisticul se toaca mare si se pastreaza 2 lingurite pentru decor .Restul de fistic impreuna  cu smantana ,se incalzeste la foc mic ,2 minute, apoi se mixeaza energic pentru a rezulta o crema verzuie si spumoasa.Sucul de piersici se pune in cesti ,apoi se adauga usor ,in mijlocul fiecarei cesti ,crema de fistic.Fiecare ceasca se presara cu fisticul tocat pastrat.

                                                *    POFTA BUNA *

STIATI CA...

*In Grcia antica ,usturoiul era denumit „trandafirul care pute ”
*In Spanie ,usturoiul avea o utilizare aparte,care nu se mai intalneste la alte popoare,se introducea usturoi in narile cailor si catarilor care sufereau de lipsa de oxigen .

duminică, 7 ianuarie 2018

Creasta Leaotei-Manastirea Adormirea maicii Domnului-Fosta Cabana Leaota-Varful Romanescu-Curmatura Tancavei-Vf.Leaota-Vf Mitarca-Curmatura Fiarelor-Santilia Mare-Fundatica-Fundata * muntii Leaota

Add caption
Creasta Leaotei-Manastirea Adormirea maicii Domnului-Fosta Cabana Leaota-Varful Romanescu-Curmatura Tancavei-Vf.Leaota-Vf Mitarca-Curmatura Fiarelor-Santilia Mare-Fundatica-Fundata * muntii Leaota

Timp de mers: 11 ore
Distanta parcursa: 30 km
Diferenta de nivel cumulativa: 2023 m
Panta medie: 4°
Grad de dificultate: ridicat
Marcaj: Manastire – Curmatura Fiarelor Curmatura Fiarelor – Fundata

Observatii: nerecomandat iarna, in partea superioara pot fi probleme de orientare sau caderi insemnate de zapada. Vara pot fi probleme cu cainii de la stanele aflate pe traseu sau in aproierea traseului.



Locuri bantuite * Hotel Roosevelt (Los Angles,SUA)



Locuri bantuite * Hotel Roosevelt (Los Angles,SUA)

Hotel Roosevelt, Los Angeles, SUA

Hotelul Roosevelt gazduieste una dintre cele mai celebre fantome din lume, nimeni alta decat Marilyn Monroe. Se spune ca voluptoasa blonda nu s-a putut desparti nici dupa moarte de hotelul in care a locuit timp de doi ani, atunci cand cariera sa fulminanta era abia la inceput. Multi i-au vazut silueta dansand pe coridoare sau in sala de bal. O alta fantoma celebra este cea a actorului Montgomery Clift, care a locuit la hotel in 1953.

miercuri, 3 ianuarie 2018

Sfantul Ierotei de la manastirea Iviron



Sfântul Ierotei cel Tânăr de la Mănăstirea Iviron                                                                           
 Este cinstit pe 13 septembrie. Sfântul Ierotei s-a născut în anul 1686 la Kalamata, în Peloponez, într-o familie bogată şi evlavioasă. Încă din fragedă pruncie a dat dovadă de o sete nestăvilită pentru studii, atât pentru cele duhovniceşti, cât şi pentru cele filosofice. Părinţii săi au voit să îl căsătorească împotriva voinţei lui, însă, printr-o hotărâre a Proniei dumnezeieşti, amândoi au murit pe neaşteptate, cu doar câteva zile înainte de cununie. Fericitul a profitat de această ocazie pentru a fugi, fără să ia nimic cu el, pentru a-şi continua studiile şi a-l căuta cu râvnă pe Domnul.
A rămas pentru o vreme la Zakintos, iar de acolo a hotărât să plece în Occident pentru a-şi întregi studiile filosofice. Însă Domnul i-a arătat calea adevăratei ştiinţe, astfel că Ierotei s-a retras în Sfântul Munte în preajma unui pustnic.
Cum citise în scrierile Sfinţilor Părinţi despre cât de grea şi de primejdioasă este calea isihiei pentru aceia care nu au vieţuit mai întâi în ascultare, a petrecut o vreme ca frate la Mănăstirea Iviron. De acolo a mers la Constantinopol, apoi în Ţara Românească [Valahia] şi în cele din urmă la Veneţia, pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele şi a preda. Însă văzând că numai nevoinţa şi cugetarea la cele sfinte îi puteau potoli setea de cunoaştere, s-a întors la Iviron pentru a lucra la câştigarea virtuţilor evanghelice. Astfel a reuşit să dobândească dragostea care alungă teama, precum şi rugăciunea neîncetată. Considerat vrednic de harul preoţiei la vârsta de treizeci de ani, de atunci încolo s-a nevoit şi mai mult. În vreme ce la începuturile vieţuirii sale monahiceşti mânca doar câte o bucăţică de pâine de orz o dată la două sau trei zile, acum postea câte două săptămâni. Nu dormea decât o oră pe zi, iar restul timpului se ruga cu lacrimi.
Abătându-se o epidemie asupra Insulei Skopelos, Sfântul Ierotei a mers acolo dimpreună cu alţi monahi pentru a-i întări pe creştini. Preţuit de toată lumea, s-a supus cererilor lor şi a rămas opt ani pe insulă pentru a preda la şcoală, a predica şi a spovedi. Cu toate acestea, dragostea sa de isihie l-a făcut să se întoarcă în Muntele Athos şi, nouă ani mai târziu, să se retragă, împreună cu trei ucenici, pe insula pustie Giura, pentru a se îndeletnici numai cu rugăciunea. Slăbit de nevoinţele sale, s-a îmbolnăvit după câteva zile şi s-a săvârşit in pace, pe 13 septembrie 1745, la vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Câţiva ani mai târziu, ucenicul său Meletie a strămutat la Mănăstirea Iviron moaştele sfântului, care răspândeau o mireasmă suavă. De atunci ele au săvârşit nenumărate minuni, ca mărturie a harului de care fusese socotit vrednic Fericitul Ierotei în vremea vieţuirii sale pe pământ.

Ieromonahul Macarie de la Simonopetra,

Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti

Supunerea care nu elibereaza


Supunerea care nu elibereaza

Ceva ce nu se poate numi creştinism

Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.
Şi, mai concret, am spus că aceşti oameni fac totul, pierzându-şi chiar demnitatea lor, pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalţi, pentru a-şi putea asigura aprecierea celorlalţi, pentru a putea avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.
Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, insă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac?
Aşadar, dacă fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.

Supunere sănătoasă şi cea bolnavă

O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.

Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Şi după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, făgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.
Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajuta pe om sa se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.
Această supunere este o boală, face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Il face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.
Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilalţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află intr-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalţi. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochi limpezi, căci dacă ar vedea cu ochi limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă
Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpânit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.
Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute. 
După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate - şi pentru mine sunt pe deplin adevărate avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribila a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a aceri ui om, care are o asemenea nădejde, care vrea sa ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.
Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.

Dependenţa slugarnică faţă de ceilalţi

O altă stare este dependenţa. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de şinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru şinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.
Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-si pot face treburile şi rugăciunile - adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos - câţi oameni pătesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea şi aprobarea pe care o aşteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.
Mai concret. Dara asteptam pe cineva sa ne viziteze şi ne dorim mult această vizita, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.
Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, ea ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit, că suntem şi noi cineva in societate, Insă, îndată ce acela şi-a întors laţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul Iui de a ne vizita - pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o - a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.
Oamenii aceştia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-şi pot afla liniştea, nu-şi pot afla odihna. Şi sunt gata, sunt dispuşi să facă ceea ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va mulţumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei că va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte şi slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină de batjocura tuturor.
Din câte înţeleg eu, - poate că greşesc - există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc intr-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.
Un asemenea suflet care, isi da seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde in acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalti, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre insusi Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Intr-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: “Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine", să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de iot ceea ce se poate numi idol.

Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate

Insă răul merge mai departe. Un om care se mişca in asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stari.
Adică, poate avea în sine si stari de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cat simte mai mult că este rob al celorlalţi şi ea este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţa de ei. Dar, întrucât, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalţi, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!
Inăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă in sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea după cum spune psihologia, le depozitează - şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalţi.
Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depoziteaza, exista in suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.
De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultători, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia Izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.
Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, in realitate, insă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: “Acesta care era atât de…, cum a devenit atât de..., cum de se comportă in felul acesta…?
La fel se întâmplă şi cu adultii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca intr-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest , această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ. Este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.

Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea “Te cunosti pe tine insuti”, Editura Bizantina

marți, 19 decembrie 2017

Porc la abur. Dim Sum

Foto Creative Commons
Porc la abur.Dim Sum 

Ingrediente: 1/2 kg carne de porc taiata cubulete,1 lingura usturoi pisat,1 lingura zahar,1 lingura sos de soia,1 lingura sos hoisin sau soa de stridii sau ambele,1 lingurita ulei de susan,1 lingurita sos de chili(dulce sau picant),1-2 lingurite amidon.

                                                   -*-

Mod de preparare: Se taie carnea si se amesteca impreuna cu ingredientele de marinata,lasandu-se astfel peste noapte.A doua zi,se face fierbera,folosind cosuri de bambus sau o masina de gatit cu aburi moderna.Inainte de a fierbe carnea,se mai poate pune niste ceapa proaspata deasupra ei sau ciuperci ,dupa gust.Se fierbe aproximativ 20 de minute si se serveste fierbinte.

                                              POFTA BUNA !

STIATI CA ...

*Prezenta usturoiului in America se datoreaza lui Columb.Usturoiul a ajuns in Republica Dominicana in jurul anului 1492 ,apoi in America de Sud si Centrala.In America de Nord abia in sec. al 19-lea ,planta a fost popularizata de mexicani prin arta lor culinara ,recunoscuta azi la nivel mondial.

joi, 14 decembrie 2017

Sat Campani-Sat Sighistel-Valea Sighistelului-P Magura-P Coliboaia-P Din Dosu Muncelului-Calea Fusului-DN 75 km 25+100 * muntii Apuseni


Sat Câmpani – Sat Sighiştel – Vl. Sighiştelului – (P. Măgura – P. Coliboaia) – P. Din Dosu Muncelului – Calea Fusului – DN75 km 25+100;

Lungime 12,5 km;

Durată 6 1/2 h

Traseu pentru vizitarea Văii Sighiştelului, zona cu cele mai multe cavităţi naturale pe unitatea de suprafaţă de la noi din ţară. Pe prima jumătate, drum uşor, practicabil în tot timpul anului, mai dificil la ape mari; între Peştera Coliboaia şi Muntele Ţapu, în zona de obârşie a Văii Sighiştelului, drum greu cu diferenţe de nivel mari, inaccesibil iarna.




duminică, 10 decembrie 2017

Locuri bantuite * Hotel Le Pavillon,New Orleans ,SUA



Hotel Le Pavillon, New Orleans, SUA

Le Pavillon, construit in 1907, se spune ca ofera cea mai luxoasa experienta din New Orleans. Oaspetii pot sa guste din plin din spiritul sudist si de asemenea sa…comunice cu mortii, pentru ca nu mai putin de 5 fantome diferite bantuie Le Pavillon. Adda, o tanara care a fost ucisa de o diligenta la inceputul secolului trecut, obisnuieste sa se ciocneasca de vizitatori pe holurile hotelului si sa dispara in neant. Le Pavillon e casa si pentru o vaduva batrana imbracata in negru, un cuplu care isi petrece noptile plimbandu-se de mana pe holuri si chiar a unei fantome “tinere”, un hipiot din anii ’70, care alearga pe langa vizitatori si apoi dispare fara urma, intrand in pereti.


Sfantul Proroc Moise


Sfantul Proroc Moise

Sfântul Proroc Moise este cinstit pe 4 septembrie. Sfantul Moise a trăit cu 1500 de ani înainte de Întruparea Domnului Hristos şi a trăit la curtea faraonului. El ne-a lăsat scrise primele cinci cărţi din Sfânta Scriptură. Sfântul Proroc Moise este persoana aleasa de Dumnezeu sa scoata poporul lui Israel din robia egipteană. La 40 de ani a fugit în Madian, lângă Muntele Sinai, pentru că a ucis un egiptean. După alţi 40 de ani, pe care i-a trăit ca păstor, Dumnezeu i-a poruncit să scoată evreii din Egipt. Pentru că faraonul nu a vrut, Dumnezeu a bătut Egiptul cu 10 pedepse, iar faraonul şi oastea sa au fost înghiţiţi de mare după ce a fost despărţită de toiagul lui Moise pentru ca evreii să ajungă pe celălalt mal. Alţi 40 de ani au călătorit evreii prin pustiu, unde Moise le-a fost proroc şi legiuitor. Sfântul Proroc Moise a murit la 120 de ani, fiind înmormântat pe muntele Nebo.

Viata Sfantului Proroc Moise

Murind Iosif în pământul Egiptului, neamul lui Iacov, tatăl lui, nu după multe sute de ani s-a înmulţit atâta, încât tot pământul acela s-a umplut de poporul israelit, iar la războaie puteau să fie dintr-înşii câte şase sute de mii de bărbaţi. Atunci împăratul Egiptului, temându-se că nu cumva, sfătuindu-se cu vrăjmaşii lor, să piardă pe egipteni de pe pământ, a poruncit dregătorilor săi să chinuiască pe poporul lui Israel în toate chipurile şi cu slujbele şi cu bătăile. Pentru că din sudorile lor cele cu multă osteneală au zidit nişte cetăţi nu atâta pentru trebuinţă, cât pentru mărire deşartă şi pentru că până în sfârşit să împuţineze neamul evreilor. Însă pe cât îi chinuia şi-i muncea mai mult, pe atâta ei se înmulţeau, pentru că nu putea să-i împuţineze oamenii, pe aceştia pe care Dumnezeu a voit a-i înmulţi şi a-i mări. Şi deşi împăratul poruncea moaşelor egiptene ca pe tot pruncul evreiesc ce se năştea parte bărbătească să-l ucidă, moaşele, temându-se de Dumnezeu, pe partea bărbătească o cruţa. Atunci împăratul a dat poruncă în tot pământul Egiptului, ca oricine va vedea prunc evreu, parte bărbătească, să-l ia şi să-l arunce în râu.
În acea vreme era un om din seminţia lui Levi, anume Avram, având femeie din aceeaşi seminţie - anume Iohabeta. Aceştia, mai înainte de acea vreme, au născut un fiu, Aaron, şi o fiică, Mariami.
În acea vreme singură şi cumplită când se ucideau pruncii, născu un prunc, parte bărbătească, pe care văzându-l foarte frumos, plângea pentru dânsul. Ştiind porunca împărătească, de a ucide pe toţi pruncii neamului evreu, l-au ascuns pe el la dânşii trei luni. Şi de vreme ce nu mai puteau să-l ascundă pe el, mama sa i-a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu răşină şi cu smoală, a pus pruncul într-însul şi l-a aşezat pe el în margine lingă fluviul Nil. Şi păzea sora lui de departe ca să ştie ce i se va întâmpla pruncului.
După rânduiala lui Dumnezeu s-a pogorât atunci fiica lui faraon ca să se scalde în Nil, iar slujnicele ei umblau pe lângă apă şi văzând un sicriaş în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Deschizându-l, a văzut un prunc frumos plângând în sicriaş şi fiindu-i milă de el fiicei lui faraon, a zis: "Acesta este dintre pruncii evreieşti". Vrând să-l aibă pe el de fiu, a poruncit să-i caute o doică. Deci, scrie Iosif Flavius, i s-au adus multe doici egiptene şi n-a voit pruncul să sugă din pieptul lor. Atunci s-a apropiat Mariami de fiica lui faraon, căreia îi şi slujea, şi i-a zis: "Dacă voieşti, stăpâna, să-ţi chem ţie o femeie hrănitoare de la evrei, ea va hrăni pruncul". Şi i-a zis ei fiică lui faraon: "Mergi şi cheamă!" Şi ducându-se copiliţa, a chemat pe mama pruncului. Şi a zis către dânsa fiica lui faraon: "Păzeşte-mi pruncul acesta şi mi-l hrăneşte, iar eu îţi voi plăti ţie".
Deci a luat femeia pruncul pe mâini şi îndată, cu dragoste, s-a alipit de dânsa ca de mama sa, iar ea l-a hrănit. Apoi, după ce a crescut pruncul, l-a dus pe el la fiica lui faraon, care îl iubea foarte mult, fiindcă pruncul era foarte frumos, şi l-a rugat pe tatăl său ca să-i fie ei în loc de fiu. Şi i-a pus lui numele de Moise, zicând: "Din apă l-am scos pe el", pentru că "Moise" în egipteană înseamnă "apă". Se scrie despre dânsul în istorii vechi că odată l-a dus pe el fiica lui faraon la tatăl său. Jucându-se cu copilul, faraon a pus pe capul lui coroana cea împărătească pe care era cioplit un idol mic. Iar pruncul, apucând coroana de pe cap, a aruncat-o la pământ şi a călcat-o cu picioarele, lucru pe care l-a văzut împăratul şi cei ce erau lângă dânsul. Un preot bătrân care avea înştiinţare de la vrăjitori că atunci când se va naşte povăţuitorul poporului israelitean multe pedepse va lua Egiptul, l-a sfătuit pe faraon să poruncească să ucidă pe pruncul acela, că nu cumva, crescând, să aducă vreo primejdie asupra pământului lor. Dar Domnul, vrând să-Şi împlinească voia Sa după rânduiala, au grăit alţii împotrivă, cum că pruncul cel fără de răutate a făcut aceasta din neştiinţă.
Vrând să ispitească ştiinţa şi răutatea lui, aduseră la dânsul un cărbune aprins pe care, luându-l, l-a băgat în gură şi şi-a ars limba, pentru aceea era zăbavnic la limbă. Iar după ce a mai crescut, a pus lângă dânsul fiica lui faraon filosofi aleşi egipteni ca să-l înveţe toată înţelepciunea. Şi era copilul isteţ la minte, întrecând în puţină vreme pe dascălii săi, fiind iubit împăratului şi tuturor celor din palatele împărăteşti. Iar când a fost înştiinţat de neamul său că era evreu, a început a cunoaşte pe unul Dumnezeu care este în ceruri Ziditorul a toată făptura, pe care evreii îl cinsteau, iar de păgînătatea egipteană se îngreţoşa.
Scriu unii că atunci când năvăliseră etiopienii asupra Egiptului, Moise, fiindcă devenise bărbat desăvârşit, a fost ales de toţi egiptenii să fie povăţuitor oştilor, care au şi bătut pe etiopieni cu vitejia sa. Şi pentru această vitejie împăratul Egiptului, în loc să-i arate dragoste, l-a urât pe el, pentru că unii dintre jertfitorii egipteni prooroceau după magia lor că acesta va să aducă primejdii asupra Egiptului şi sfătuiau pe împărat să-l ucidă. Ascultându-i, împăratul a gândit să ucidă pe Moise, însă nu a făcut aceasta degrabă, nevrând să mâhnească pe fiica sa, dar căuta pricină asupra lui şi vreme potrivită.
În zilele acelea, ieşind Moise la fraţii săi, la fiii lui Israel şi cunoscând durerea lor, a văzut pe un egiptean bătând pe un evreu. Căutând încoace şi încolo, n-a văzut pe nimeni şi, ucigând pe acel egiptean, l-a ascuns în nisip. Apoi, ieşind a doua zi, a văzut doi bărbaţi evrei bătându-se şi a zis celui ce năpăstuia pe celălalt: "Pentru ce-l baţi tu pe aproapele tău?" Iar el a zis: "Cine te-a pus pe tine mai mare şi judecător peste noi? Oare, voieşti să mă ucizi şi pe mine aşa cum ai ucis ieri pe egipteanul acela?" Şi s-a temut Moise, auzind că nu s-a tăinuit uciderea cea făcută. Deci a auzit faraon de pricină aceasta şi încerca să-l ucidă pe Moise. Şi s-a dus Moise de la faţa lui faraon şi s-a sălăşluit în pământul Madiamului, dar, ostenind pe cale, a şezut lângă o fântână. Şi iată şapte fiice ale lui Iotor, preotul Madiamului, păscând oile tatălui lor, veniră la fântână şi, scoţând apă, turnau în jghiaburi ca să adape oile.
Venind păstorii de la alte oi le izgoneau pe ele. Apoi, sculându-se, Moise le-a apărat de acei păstori, le-a turnat lor apă şi le-a adăpat oile. De aceasta au spus fiicele tatălui lor Iotor, zicând: "Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a adăpat oile noastre". Iar Iotor a primit pe Moise în casa sa şi i-a dat lui de femeie pe Semfora, fiica sa, şi cu dânsa a născut doi fii; pe cel dintâi l-a numit Girsam, zicând "că nemernic sunt în pământ străin"; iar pe celălalt l-a numit Eliazar, zicând "că Dumnezeul părintelui meu este ajutătorul meu şi m-a izbăvit din mâinile lui faraon".
După trecerea a multe zile a murit împăratul Egiptului şi au suspinat fiii lui Israel în Egipt de greutăţi şi au strigat şi s-a suit la Dumnezeu strigarea lor de împilare. A auzit Dumnezeu suspinul lor şi şi-a adus aminte de aşezământul Său cel făcut cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob şi, căutând Dumnezeu spre fiii lui Israel, a voit să-i izbăvească pe ei.
Iar Moise păştea oile lui Iotor, socrul său, şi mâna oile la păşune şi a mers în muntele Horeb. Aici i s-a arătat lui îngerul Domnului în văpaia focului din rug. Şi vedea Moise că rugul ardea cu foc şi nu se mistuia şi a zis: "Trecând alăturea voi vedea această mare vedenie". Şi l-a strigat Domnul din rug: "Moise, Moise!" Iar el a zis: "Ce este, Doamne?" Şi i-a zis Domnul: "Să nu te apropii aici. Scoate-ţi încălţămintele din picioarele tale, că locul pe care stai tu este pământ sfânt". Şi i-a zis lui: "Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacob. Am văzut chinuirea poporului Meu din Egipt şi strigarea lor am auzit. Că ştiu durerea lor şi M-am pogorât să-i scot pe ei din mina Egiptului, să-i iau din pământul acela şi să-i duc pe ei în pământul cel bun, în pământul în care curge lapte şi miere. Iar tu vino ca să te trimit la faraon, împăratul Egiptului, şi vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel din pământul Egiptului".
A zis Moise către Dumnezeu: "Cine sunt eu ca să merg la faraon şi să scot pe fiii lui Israel din pământul Egiptului?" Şi mult se ruga lui Dumnezeu ca să nu-l trimită pe el, "că sunt slab în glas şi zăbavnic la limbă". Dar Domnul i-a făgăduit că va fi cu dânsul; încă i-a făgăduit că şi pe Aaron, fratele lui, îl va trimite cu dânsul. Atunci Moise, mergând la Iotor, a cerut să meargă în Egipt ca să-şi cerceteze fraţii. Şi i-a zis Iotor: "Mergi sănătos". Şi s-a dus Moise în calea sa netemându-se de nimic, că împăratul acela care a vrut să ucidă pe Moise murise şi toţi cei ce căutau sufletul lui muriseră. Şi a ieşit întru întâmpinarea lui Moise, după porunca lui Dumnezeu, Aaron Levitul şi, întâmpinându-se, s-au sărutat amândoi. Şi a spus Moise lui Aaron toate cuvintele Domnului. Apoi, intrând în Egipt, a adunat pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-au spus lor toate cuvintele acelea pe care le auziseră de la Domnul. Şi făcură semne înaintea poporului şi le-a crezut poporul şi s-au bucurat că a cercetat Dumnezeu pe fiii lui Israel şi a căutat spre necazul lor.
După acestea au intrat Moise şi Aaron la faraon şi i-au zis lui: "Acestea grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Dă libertate poporului Meu, ca să-Mi facă Mie praznic în pustie". Şi a zis faraon: "Cine este Dumnezeul lui Israel al cărui glas să-l ascult? Nu ştiu pe Domnul acela şi pe Israel nu-l voi elibera". Şi a poruncit ca pe poporul evreilor să-l chinuiască cu mai multă slujbă, dându-le şi multe bătăi că şed fără lucru de aceea vorbesc, ca să meargă să jertfească dumnezeului lor. Atunci poporul fiind chinuit mai cu amar, striga asupra lui Moise şi a lui Aaron: "Să vadă Dumnezeu şi să vă judece pe voi, că aţi făcut urât duhul nostru înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui, ca să daţi sabie în mâna lui să ne ucidă pe noi".
Iar Moise, întărindu-se de Dumnezeu, a intrat iar cu Aaron la faraon, zicând: "Domnul Dumnezeul evreilor m-a trimis la tine, grăind: Liberează pe poporul Meu!" Iar ca să înţeleagă faraon că sunt trimişi de la Dumnezeu, începură a face semne. Şi a aruncat Aaron toiagul înaintea slugilor lui şi s-a făcut şarpe. Deci a chemat faraon pe înţelepţii Egiptului şi pe vrăjitori şi făcură şi vrăjitorii Egiptului cu toiegele lor asemenea şi a aruncat fiecare toiagul său şi s-au făcut şarpe; şi a înghiţit toiagul lui Aaron toiegele acelora. Şi s-a învârtoşat inima lui faraon şi nu i-a ascultat, precum le-a grăit lor Domnul şi n-a voit să elibereze poporul pentru că s-a împietrit inima lui. Atunci, după porunca lui Dumnezeu, a început a aduce pedepse asupra pământului Egiptului.
Cea dintâi pedeapsă a fost aceasta: Luând Aaron toiagul său a lovit apa râului înaintea lui faraon şi înaintea slugilor lui şi s-a prefăcut toată apa râului în sânge şi peştii cei din râu au murit şi s-a împuţit râul şi nu puteau egiptenii să bea apă din el. A doua pedeapsă au fost broaştele. A întins Aaron mâna spre apele Egiptului şi a scos broaşte care au intrat prin case şi prin odăile cele de culcat, pe aşternuturi şi în casele slugilor lor, ale poporului lor, în aluat şi în cuptor, la împărat, la slugile lui şi la oamenii lui au intrat broaştele. Şi a scos pământul lor broaşte care, după porunca lui Moise, au fost omorâte şi egiptenii le-au adunat grămezi, grămezi şi s-a împuţit tot pământul Egiptului de broaştele care muriseră şi putreziseră.
A treia pedeapsă au fost ţintarii care au înţepat pe oameni şi pe dobitoace şi au intrat la faraon, în casele lui şi la robii lui şi tot nisipul era plin de muşiţă în tot pământul Egiptului. A patra pedeapsă au fost muşte câineşti. A cincea pedeapsă, moarte foarte mare în toate dobitoacele pământului Egiptului. A şasea pedeapsă, bubele cele cu puroi, care se iveau la oameni şi la dobitoace. A şaptea pedeapsă, grindină şi foc arzător cu piatră; şi a ucis piatra în tot pământul Egiptului de la om până la dobitoc şi toată iarba şi toţi copacii cei din câmpii i-au sfărâmat piatra. A opta pedeapsă erau lăcustele şi omizile care au mâncat tot rodul pământului Egiptului. A noua pedeapsă a fost întuneric în tot pământul Egiptului trei zile, întuneric pe care nu putea focul să-l lumineze şi nimeni nu l-a văzut pe fratele său trei zile şi nu s-a sculat nimeni de pe patul său trei zile. A zecea şi cea mai de pe urmă pedeapsă a fost moartea celor întâi născuţi ai Egiptului.
Toate pedepsele acestea se aduceau asupra lor de la Dumnezeu prin Moise şi prin Aaron, dar nici una din ele nu a vătămat pe evrei, ci numai pe egipteni, pentru că nu voia faraon să elibereze poporul lui Dumnezeu. Deşi de multe ori făgăduia să-l libereze, înspăimîntîndu-se de pedepse, când slăbeau acestea, îndată se învârtoşa inima lui şi nu-i liberă, până la a zecea pedeapsă. Dar mai înainte de a zecea pedeapsă, precum le-a poruncit lor Moise, au cerut fiii lui Israel de la egipteni vase de argint şi de aur şi haine de mult preţ, câte au putut să ducă cu dânşii; şi a făcut Moise poporului Pasca, învăţându-i pe ei cum trebuia să mănânce mieluşelul cu al cărui sânge se ungeau pragurile uşilor lor. Şi în miezul nopţii Domnul a ucis pe tot cel întâi născut în pămîntul Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, cel ce şedea pe scaun, până la întâiul născut al roabei celei din groapă şi până la tot întâiul născut al dobitoacelor, iar ale evreilor toate erau întregi.
Deci s-a sculat faraon noaptea şi toţi robii lui şi toţi egiptenii; şi a fost ţipet mare în tot pământul Egiptului, că nu era casă în care să nu fie mort. Şi a chemat faraon pe Moise şi pe Aaron noaptea, şi le-a zis: "Sculaţi-vă şi vă duceţi de la poporul meu şi fiii lui Israel. Să mergeţi şi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru precum ziceţi. Şi oile şi dobitoacele voastre, luându-le, duceţi-vă!" Şi îi şi-leau egiptenii pe evrei cu sârguinţă, ca să-i surpe de pe pământ, pentru că, ziceau, noi toţi vom muri pentru dânşii".
Deci au ieşit israeliţii, luându-şi făina mai înainte de dospirea aluatului, că n-au putut să-şi gătească hrana de cale din cauza grabei egiptenilor care îi şi rugau, îi şi sileau pe dânşii să se ducă mai curînd. Şi ieşiră cu argint şi cu aur şi cu bogăţie multă şi nemernici mulţi au ieşit cu dânşii şi oi şi boi şi dobitoace foarte multe. Şi erau bărbaţi pedeştri ca la şase sute de mii, afară de copiii cei de casă, şi de bătrânii care mergeau cu dânşii. Încă a luat Moise şi oasele lui Iosif cu sine. Pentru că Iosif, murind în Egipt şi văzând înainte cu duh proorocesc ceea ce era să fie, a jurat pe fiii lui Israel cu jurământ, zicând: "În cercetarea cu care vă va cerceta Dumnezeu pe voi, să ridicaţi şi oasele mele de aici cu voi".
Ducându-se evreii din pământul Egiptului, Dumnezeu era cu dânşii şi îi povăţuia ziua cu stâlp de nor, care le arăta lor calea, iar noaptea cu stâlp de foc, care îi lumina şi n-a lipsit stâlpul cel de nor ziua şi cel de foc noaptea înaintea întregului popor.
Înştiinţând pe faraon, împăratul Egiptului, că a fugit poporul, s-a întors inima lui faraon şi a slugilor lui asupra poporului israelit şi a zis: "De ce am făcut aceasta, liberând pe fiii lui Israel, ca să nu ne slujească nouă?" deci a înhămat faraon la căruţele sale şi a adunat cu sine tot poporul, a luat şase sute de căruţe alese, toţi caii Egiptului şi voievozi peste tot şi a alergat în urmă fiilor lui Israel şi i-a ajuns pe ei când erau aşezaţi lângă mare. Dar n-au putut să năvălească peste dânşii, pentru că îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea pilcurilor fiilor lui Israel, a mers dinapoia lor şi s-a luat şi stâlpul cel de foc de la faţa lor şi a stat dinapoia lor şi a intrat între tabăra egiptenilor şi între tabăra fiilor lui Israel şi au stat şi s-a făcut întuneric şi ceaţă şi a venit noaptea întru care şi-a întins Moise mâna sa cu toiagul spre mare şi a lovit Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic dinspre austru şi a făcut marea uscată şi s-a despărţit apa.
Şi au intrat fiii lui Israel în mijlocul mării pe uscat şi s-a făcut apa ca un zid de piatră şi ca un zid de stâncă. Iar egiptenii alergară şi veniră în urma lor pe aceeaşi cale, în mijlocul mării, toţi caii lui faraon şi carele şi călăreţii. Moise, după ce a trecut poporul, a stat pe ţărmuri şi iar şi-a întins mâna spre mare şi s-a aşezat apa dinspre zid la loc. Iar egiptenii fugeau pe sub apă şi i-a pierdut Dumnezeu pe egipteni în mijlocul mării, căci întorcându-se apa, a acoperit căruţele şi călăreţii şi toată puterea lui faraon şi nu a rămas dintr-înşii nici unul, iar fiii lui Israel au trecut pe uscat prin mijlocul mării. Şi i-a izbăvit Domnul pe fiii lui Israel în ziua aceea din mâinile egiptenilor şi au văzut fiii lui Israel pe egipteni morţi pe marginea mării pentru că i-au aruncat marea din sine. Şi s-a temut poporul de Domnul şi a crezut în Dumnezeu şi lui Moise, plăcutul Lui.
Atunci au cântat Moise şi fiii lui Israel cântarea aceasta Domnului, bucurându-se şi dănţuind pentru biruinţa ce s-a făcut cu mâna înaltă asupra egiptenilor: "Să cântăm Domnului că cu slavă S-a preamărit, pe cal şi pe călăreţ l-au aruncat în mare".
Moise a luat pe fiii lui Israel de la Marea Roşie şi i-a dus în pustiul Sur şi au mers trei zile prin pustie şi nu au aflat apă să bea. Şi au mers la Mera şi nu puteau să bea apă din Mera, că era amară; şi poporul cârtea asupra lui Moise, zicând: "Ce vom bea?" Şi Moise a strigat către Domnul şi Domnul i-a arătat lui un lemn pe care l-a băgat în apă şi s-a îndulcit apa şi au băut dintr-însa.
Aşa a călăuzit Moise poporul israelit prin pustietăţi felurite patruzeci de ani, mijlocindu-le lor toate bunătăţile de la Dumnezeu. Când au cârtit pentru bucate, aducându-şi aminte de bunătăţile din Egipt, el a rugat pe Dumnezeu şi le-a plouat mană să mănânce şi le-a trimis cristei până s-au săturat. Când au cârtit pentru băutură, el le-a scos apă din piatră: a lovit piatra şi a curs apă. Când a tăbărât asupra lor Amalic, el a cerut de la Dumnezeu biruinţă supra lui Amalic. Căci îşi ridică mâinile la rugăciune şi biruia Israel pe Amalic, pe care, până în sfârşit l-a tăiat cu sabia. Şi de câte ori au mâniat pe Dumnezeu în pustie, Moise L-a rugat pe Domnul pentru dânşii şi i-ar fi pierdut pe ei, de nu ar fi stat Moise, cel ales al Lui, cu inimă zdrobită înaintea Lui, ca să întoarcă mânia Domnului să nu-i piardă pe ei. Le-a dat lor şi lege scrisă pe lespezi de piatră, pe care le-a luat Moise, în munte, de la Dumnezeu, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a grăit Domnul către dânsul faţă către faţă, ca şi cum ar grăi cineva către prietenul său. Şi a făcut cortul mărturiei din acoperăminte frumoase, de culori roşii mohorâte şi de vison şi chivotul legii, ferecat cu aur, în care a pus năstrapa cea de aur care avea mâna şi toiagul lui Aaron ce a înfrunzit şi Tablele Legii. Iar deasupra chivotului a pus doi heruvimi de aur şi a aşezat toate cele spre jertfă şi spre arderea cea de tot. Le-a pus lor preoţi şi diaconi, învăţându-i pe ei rânduiala jertfei. Le-a aşezat lor praznice şi luni noi, învăţându-i pe dânşii judecăţile şi îndreptările.
După ce le-a aşezat rânduiala cea duhovnicească, s-a îngrijit şi de cea pământească. A ales bărbaţi puternici din tot Israelul şi i-a făcut pe ei mai mari peste o mie şi peste o sută şi peste cincizeci şi peste zece şi logofeţi de scrisori care judecau poporul în toate timpurile. Iar toate pricinile cele greu de dezlegat, le arătau lui Moise. Aceasta a făcut-o după sfatul lui Iotor, socrul său, care împreună cu Semfora, femeia lui Moise, cu averile lui şi cu cei doi fii ai lui, venise la dânsul din pământul Madiamului, în pustie, auzind despre dânsul, despre toate câte a făcut Domnul cu el. Moise, primindu-l cu dragoste şi ospătându-l, i-a dat voie a merge cu pace la locul său.
Multe semne şi minuni a făcut robul lui Dumnezeu Moise şi a dat sfaturi şi a purtat de grijă poporului israelit. Despre acestea toate se scrie în cărţile lui - Ieşirea, Leviticul, Numeri, şi în A doua Lege. În aceste cărţi se cuprind, cu de-amănuntul, viaţa lui şi ostenelile pe care le-a suferit, povăţuind şi îndreptând pe fiii lui Israel. Apoi, sosindu-i sfârşitul, Domnul i-a vestit înainte mutarea lui din trup, zicând: "Să te sui în muntele Avarim, care este în pă-mîntul lui Moab, în preajma Ierihonului, şi să vezi pământul lui Canaan, pe care Eu îl voi da fiilor lui Israel, spre stăpânire şi să te sfârşeşti acolo".
Mai înainte de sfârşitul său, Moise a binecuvântat pe fiii lui Israel, pe fiecare seminţie deosebit, proorocindu-le cele viitoare. După aceasta s-a suit în muntele în care i s-a poruncit să se suie, cel din care i-a arătat lui Domnul tot pământul Galaadului până la Dan şi tot pământul Neftalimului şi tot pământul lui Efrem şi al lui Mânaşi şi tot pământul Iudeei până la marea cea mai de pe urmă. Şi pustia şi satele cele dimprejurul Ierihonului, cetatea Finicienilor până la Sigor. Şi a zis Domnul către Moise: "Acesta este pământul pe care m-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: Seminţiei voastre îl voi da pe el şi l-am arătat pe el ochilor tăi, însă acolo nu vei intra".
Şi s-a sfârşit acolo Moise, robul Domnului, în pământul lui Moab, după cuvântul Domnului. Şi-l îngropară pe el aproape de casa lui Fogor şi n-a ştiut nimeni de îngroparea lui până astăzi. Când s-a sfârşit Moise era de o sută douăzeci de ani. Nu i s-au întunecat ochii, nici nu i s-au stricat buzele. Şi au plâns fiii lui Israel pe Moise în Aravothul lui Moab la Iordan, aproape de Ierihon, treizeci de zile. Şi s-au sfârşit zilele plângerii celei de tânguire pentru Moise, cu ale cărui rugăciuni să ne izbăvească Domnul din tot necazul ca din Egiptul acestei lumi cu multe primejdii scoţându-ne, să ne sălăşluiască pe noi în veşnicele lăcaşuri. Amin.

Troparul Sfântului Prooroc Moise
Suindu-te către înălţimea bunătăţilor, Sfinte Proorocule Moise, te-ai învrednicit a vedea Strălucirea lui Dumnezeu, primind tablele cele date de Dumnezeu; şi purtând întru tine darul însemnărilor, te-ai făcut cinstită laudă proorocilor şi mare taină a dreptei credinţe.