miercuri, 9 decembrie 2015

Xenofon

Xenofon

Despre viata acestui elev al lui Socrate nu avem date asa de sigure. Se presupune ca el ar fi trait intre 444 sau 430-354 i.Hr. El n-a ascultat pe Socrate decit un timp foarte scurt si toti istoricii filozofiei sint de acord ca, fiind militar, n-a inteles spiritul filozofiei socratice. Diogene Laertius il descrie ca fiind vanitos si ca avind talent literar. Printr-un prieten cu numele de Proxenos, ajunge la curtea lui Cirus cel Tinar, in slujba caruia a intrat. Apoi, fire de aventurier, a luptat alaturi de spartani impotriva patriei sale, Atena. Drept recompensa, spartanii i-au daruit o mosie, pe care insa a pierdut-o atunci cind tebanii au invins pe spartani. Se pare ca a murit in Corint (355 i.Hr.).
Prin conceptia sa despre lume si viata, Xenofon se aseamana cu cinicii. Joel il si considera a fi cinic. Xenofon preamareste ca si cinicii viata la tara si in natura, agricultura, arta calaritului, otelirea corpului si stapinirea de sine. De asemenea el impartaseste cu cinicii dispretul fata de stiinta.
Spre deosebire de cinici insa Xenofon fixeaza ca ideal suprem al vietii multumirea de sine. Neintelegindu-l pe Socrate, el identifica binele cu utilul, iar generalul il gindeste numai sub forma individualului. Pentru a intelege mai bine conceptia lui Xenofon, Kinkel il pune in comparatie cu cinicii. Antistene se comporta negativ fata de lume si placerile acesteia si aceasta din pricina ca acesta dorea sa contribuie la nasterea unei noi umanitati. Pentru Xenofon otelirea si stapinirea de sine se afla in slujba individului, in slujba fericirii acestuia, care ia. locul lumii.
Xenofon mai afirma ca binele este ceea ce-i foloseste omului. Ce concluzie se poate trage din aceasta conceptie in viata practica a omului? Acesta trebuie sa caute ca prin toate mijloacele sa se afirme, sa ajunga la putere si prin putere sa stapineasca. Cind citim lucrarile lui Xenofon, avem impresia ca citim lucrarile scriitorilor moderni, care fixeaza ca scop al nazuintelor morale puterea politica. Kinkel il si compara pe Xenofon cu Treitschke, desi cel dintii nu este asa de subtil ca cel de al doilea. in opera sa Kiropedie si Niero Xenofon expune un proiect ideal valabil pentru domnitor si conducerea statului. El reprezinta ideea ca domnitorul este un stapin absolut al poporului. Ba merge chiar atit de departe incit afirma ca barbatul este stapinul absolut al femeii. De asemenea, Xenofon justifica, din acest punct de vedere, si sclavagismul.
In ceea ce priveste conceptia etica Xenofon reprezinta ideea, ca si Antistene, ca virtutea consta in exercitiu si obisnuinta si ca de aceea virtutea trebuie mereu si mereu din nou cucerita.
Dar conceptia lui Xenofon despre virtute este, in raport cu a unora dintre ginditorii despre care am vorbit, de un nivel minor. Caci daca virtutea este identica cu puterea si bunastarea individului, s-a terminat cu armonia sufleteasca in sine insasi si cu viata in comunitate. Etica lui Xenofon reprezinta aceeasi primejdie pentru comunitatea umana ca si aceea a sofistilor. Cit de departe se afla acesta de marele atenian, Socrate, care afirmase hotarit ca e mai bine de a suferi nedreptatea decit a o faptui. Xenofon, dimpotriva, a fost de parere ca este un bine a face rau vrajmasului.
De asemenea si in ceea ce priveste religia, Xenofon reprezinta un politeism mitic. El dispretuieste ratiunea si stiinta si crede in oracole superstitii si intr-o pseudo-religie de un nivel inferior.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/xenofon-71711.html

Cand trebuie o jertfa



  Când trebuie o jertfă
de Traian Dorz

Când trebuie o jertfă eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil -
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-ţi-l.

Când gloadele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că tu eşti preţul frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi ca alţii s-ajungă stări de har.

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire, scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine să scapi a lor vieţi.

Binecuvantat e-acela



Binecuvântat e-acela
de Traian Dorz

Binecuvântat e-acela care-ascultă de chemare
E-nţelege când e vremea şi prilejul de-ascultare.

Binecuvântat e-acela care nu se ruşinează
Ci-ngenunche şi se roagă orişicine ar fi să-l vadă

Binecuvântat e-acela ce are-o inimă umilă
Care pentru cei ce sufăr, simte dragoste, nu silă.

Binecuvântat e-acela ce dă-n veci şi-n veac nu cere
Care pentru-a lumii slavă simte scârbă nu plăcere

Binecuvântat e-acela care ştie să aline
În tăcere şi-n răbdare nestrigatele suspine

Binecuvântat e-acea care umblă-n părtăşie
Şi e fraţilor, lumină, dragoste şi bucurie

Binecuvântat e-acela care zilnic face bine
Şi-n răbdare îşi adună cel de mâine pentru sine

Binecuvântat e-acela care ştie a-L pătrunde
Pe Hristos, sub orice feţe şi-n cuvinte S-ar ascunde

marți, 8 decembrie 2015

Paradisul regasit *Minunile naturii


Parcul Național Gran Paradiso, odinioară domeniu regal de vânătoare, conservă o parte din sălbăticia Italiei.

Text: Jeremy Berlin
Foto: Creative Commons

Într-o dimineață răcoroasă de vară, în Degioz, un sat cu acoperișuri de ardezie din Nordul Italiei, Luigino Jocollè dă mai departe știrile locale. Într-o cafenea micuță, el și alți patru bărbați cărunți stau și sorb cappuccino în huruitul aparatelor de espresso și în aroma de patiserie. Dar nu discută sport sau politică.
„Trei cuiburi!“ – exclamă Jocollè. Prietenii lui murmură și aprobă din cap. „Trei cuiburi la niciun kilometru unul de altul! Extraordinar.“
Vorbesc despre vecinii lor. O pereche de vulturi-cu-barbă, care se înmulțesc din nou în sălbăticie, la o sută de ani după dispariția ultimului exemplar din Alpi, s-a stabilit lângă două perechi de acvile-de-munte. Întoarcerea unei specii maiestuoase și prezența a doi prădători de elită atât de aproape unul de celălalt ar fi salutată în multe locuri. Dar în Parcul Național Gran Paradiso, unde sălbăticia și civilizația trăiesc într-un echilibru atent păstrat, e ceva obișnuit.
Gran Paradiso e cel mai vechi parc național al Italiei. Înființat în 1922, e foarte mic după standardele americane: cam 700 km2 în Alpii Graici, întinzându-se în regiunile Piemonte și Valle d’Aosta, din partea nord-vestică accidentată țării. Dar, împreună cu parcul național învecinat, Vanoise, din Franța, formează una dintre cele mai mari zone protejate din Europa Occidentală.
Din Torino, mergi o oră cu mașina și îți vei da seama când ai ajuns. Autostrăzile devin șosele șerpuitoare care urcă abrupt spre peisaje din Sunetul muzicii – piscuri înzăpezite, pajiști alpine, văi împădurite cu zadă, sculptate de râuri și ghețari. Susurul apei e neîncetat. Mireasma de pin e pretutindeni. În inima Europei civilizate, parcul numit de italieni „Marele Paradis“ înflorește ca un eden pământean. Nu e de mirare că ultimii doi papi își petreceau vacanțele aici.
Dar peisajul e modelat și de mâna omului, care a lăsat amprente vechi și noi: desene neolitice scrijelite în piatră, ruine romane și castele medievale, panouri solare și baraje hidroelectrice. După Al Doilea Război Mondial, mulți au plecat să caute de lucru la oraș. Totuși în cele 13 municipalități din parc încă mai trăiesc cam 8.400 de oameni, care împart zona cu peste 50 de specii de mamifere, o sută de specii de păsări și aproape o mie de feluri de plante și flori. Plus 1,8 milioane de turiști pe an.
Azi, în Gran Paradiso, dominat de masivul de 4.061 m de la care-și ia numele, se întâlnesc la mare altitudine conservarea faunei sălbatice, cercetarea științifică și păstrarea culturii. Dar povestea sa șugubeață începe în secolul al XIX-lea. Cu o capră-de-munte.
„Dacă n-ar fi fost ibexul, n-ar fi nici Gran Paradiso“ - spune Pietro Passerin d'Entrèves.
Profesor de zoologie la Universitatea din Torino, e și istoric al regiunii, în care familia lui trăiește încă din 1270. E o zi înnorată în Cogne, capitala neoficială a parcului; Passerin își savurează porția de gnocchi și își amintește de trecut.
Din secolul al XVI-lea până într-al XIX-lea – spune el –, ibecșii au fost vânați pentru carne, coarne, sânge (despre care se credea că sporește virilitatea) și un os din care superstițioșii făceau amulete. În 1821 nu mai rămăseseră nici 50. Așadar, în 1856, văzând că o măsură de protecție eșuase, Victor Emmanuel II a stabilit o rezervație regală ca să conserve specia – doar pentru el. Regelui Savoiei îi plăcea vânătoarea, iar grațioșii ibecși erau prada lui preferată.
N-a durat mult și s-au croit cărări, s-au construit cabane, iar noul teritoriu a înglobat mai multe sate. Vânătorii și braconierii au fost angajați ca paznici ai vânatului. Iar localnicii au fost plătiți să organizeze vânătoarea anuală a regelui.
În 1900, când a venit la tron Victor Emmanuel III, populația de ibecși ajunsese la 2.000 de exemplare. Dar, odată izbucnit războiul în Europa, noul rege n-a mai avut timp de vânătoare. De aceea, în 1920 a făcut din rezervația de vânătoare un sanctuar adevărat, pe care l-a donat statului. Doi ani mai târziu, zona a primit statutul de parc național.
Crearea parcului a provocat certuri între stat și proprietarii de terenuri, dar braconajul nu mai e o problemă pentru ibecși. În ultimul deceniu s-au raportat doar câteva cazuri, pentru că economia locală se bazează pe ecoturism, iar parcul are 58 de paznici, care patrulează prin cele peste 71.000 ha care se întind peste cinci văi.
În timp ce soarele risipește ultimele zdrențe de nori ai dimineții, unul dintre paznici urcă pe o veche potecă de vânătoare, din valea Valsavarenche, ticsită de pini, până la Platoul Nivolet, presărat cu bolovani. Giovanni Bracotto, un bărbat masiv, cu fața tristă, se oprește la o trecătoare să arate spre ruinele de piatră ale grajdurilor pentru vite, presărate pe pantele și pășunile de deasupra unui grohotiș.
„Acum o sută de ani – spune el –, aveam o economie agrară. Pe atunci, iarba era mai hrănitoare, așa că și laptele era mai bun. La fel și brânza de vară. Dar s-au schimbat multe.“
S-au schimbat și sarcinile paznicilor. Lucrează singuri din zori până-n seară (14 ore pe timp de vară) – repară poteci, ajută excursioniștii și supraveghează cei 59 de ghețari (în continuă scădere) din parc. Monitorizează și fauna. Cu sisteme GPS, tablete, telescoape și camere termografice, Bracotto și echipa lui ajută oamenii de știință care lucrează în parc să pună emițătoare sau zgărzi și să numere ibecșii și caprele-negre – cealaltă specie de capră sălbatică din parc. În septembrie anul trecut, numărarea populației de ibex (2.772 de exemplare) a confirmat tendința ultimilor 20 de ani: pentru animalul-simbol al parcului, Gran Paradiso nu e tocmai un rai.

Amurgul învăluie Alpii în umbră; Achaz von                                                              

Hardenberg lasă jos binoclul.

Biologul cel palid al parcului, născut în Germania, stă pe buza unei văi liniștite, numite Levionaz, și așteaptă să cântărească niște ibecși. Mai devreme, în timpul zilei calde și frumoase, câteva pâlcuri de patru-cinci capre au țopăit cu eleganță pe platou și au păscut pe pantele înalte ale circului glaciar. Dar în seara asta ignoră drobul de sare pus de von Hardenberg lângă un cântar electronic. „Nu știu unde ar putea fi“ – mormăie el.

În 1993, n-aveai cum să le ratezi: erau vreo 5.000 în parc, mai multe ca niciodată. De atunci, s-au tot împuținat.

Nimeni nu știe sigur de ce, dar teoriile abundă. Von Hardenberg are și el două. Una e că în ultima vreme se împerechează femelele mai bătrâne, care dau naștere unor iezi mai plăpânzi, cu mai puține șanse de supraviețuire. Cealaltă teorie ține de schimbările climatice: pe vremuri, iarba cea mai abundentă se găsea aici în miezul verii, când se nasc iezii de ibex. Acum, fiindcă ninge mai puțin, iarba răsare mai devreme, așa că nou-născuții au parte de mai puțină mâncare, lapte mai puțin hrănitor și mai puține șanse de a trăi suficient încât să-și găsească parteneri și să facă, la rândul lor, iezi.

Von Hardenberg speră ca o analiză a datelor colectate prin satelit – care arată evoluția vegetației de pe pășunile alpine în ultimele trei decenii – să ajute la rezolvarea misterului. Dar caprele-ibex sunt un foarte vechi mister – spune el. Pe coastele Pugliei, tocul cizmei Italiei, s-au găsit fosile care arată că sunt o prezență străveche. La fel spun și intestinele lui Ötzi, mumia de 5.300 de ani bine păstrată găsită în 1991; analiza ADN a indicat că ultima lui masă a conținut carne de ibex.

„{i totuși după atât timp tot nu s-au adaptat cum trebuie la traiul de aici – spune von Hardenberg. În zone mai joase au fost vânate încă din timpuri preistorice, probabil de aceea au fost împinse tot mai sus. După mii de ani, s-au obișnuit cu clima aspră, dar tot nu le priește zăpada abundentă din iarnă.“

Odată cu lăsarea nopții, valea Levionaz prinde viață. O marmotă bea dintr-un pârâu vijelios. O vulpe găsește o capră neagră moartă într-o crevasă și se bucură de o cină improvizată. Dar nici urmă de ibecși.

Ei sunt motivul existenței Parcului Gran Paradiso, dar nu sunt singurii săi locuitori de seamă.

În dealurile de gnais mai sus de Nivolet, cercetătorul Luca Corlatti urmărește caprele-negre, mai puțin celebre aici, dar mai numeroase – cam 8.000 la ultima numărătoare – și cu o populație mai stabilă. Pe pantele verzi de la Orvieille, Caterina Ferrari descifrează personalitățile și structurile sociale ale marmotelor – rozătoare blănoase, ca niște ursuleți, comice cu umbletul lor agale prin iarba înaltă, avertizându-se reciproc cu fluierături codate. Iar pe o plută de pe Lacul Djouan, Rocco Tiberti prinde în năvod mii de păstrăvi-fântânel, eliminând o specie care face prăpăd între insecte și alte organisme locale încă din anii ’60, când a fost importată.




Mai sunt și lupii. În 2007, la peste un secol după ce specia a fost exterminată în aceste locuri, a apărut o haită cu șapte membri în Valle d’Aosta. Când câțiva ciobani au pierdut oi, s-a dat vina pe lupi. În 2011, haita a dispărut, „probabil împușcată“ – spune von Hardenberg –, dar anul următor și-a făcut apariția o altă pereche, de data aceasta în luxurianta vale Soana. Toamna trecută erau din nou cel puțin cinci în regiune.

Bruno Bassano, veterinarul și administratorul științific al parcului, spune că lupii sunt de mare folos: păstrează echilibrul ecologic împuținând vulpile și mistreții. Dar printre localnici părerile sunt împărțite. Unii îi consideră o amenințare monstruoasă pentru șeptel. Alții fac bani de pe urma lor. Într-un magazin de delicatese din satul Piamprato se vând tricouri cu caricaturi adorabile de lupi, expuse lângă fâșii de prosciutto.

Anna Rotella nu-și face probleme. Într-o dimineață limpede de iulie, în Valsavarenche, mulge zeci de oi albe și capre împreună cu partenerul ei, Claudio Duguet, apoi mână turma peste apele învolburate ale Râului Savara, către un loc cu iarbă bună. „Doar cine nu știe se teme de lup – spune Rotella. Fermierii și ciobanii educați știu că nu e rău. Îi e doar foame și lui, ca oricărui animal.“

În partea piemonteză a parcului, membrii îmbujorați ai familiei Longo – Beppe, Lina și fiul lor adult, Claudio, plus prietena lui, Licia – spun că nici pe ei nu-i supără lupii. Trăiesc într-o casă de piatră în formă de A, înconjurată de pante de smarald brăzdate de cascade și urme de avalanșe. Aici totul se face manual, cum se făcea cu sute de ani în urmă. Singura concesie făcută modernității e un telefon mobil.

În cotcodăcitul găinilor și clinchetul tălăngilor, Beppe și Claudio scot șase roți de cașcaval dintr-un tuci ruginit în care fierbe laptele proaspăt muls. Lina scoate mingi galbene de unt dintr-un putinei vechi, apoi le bate până face din ele o cărămidă. Licia spală rufe într-o cadă, cu o perie, o piatră și cu apa care coboară șerpuind de pe deal, ajungând aici printr-un sistem complicat de jgheaburi.

La fel trăiesc alte vreo zece familii din vale. E o economie de subzistență: profitul pe care-l scot din vânzarea lactatelor la piață acoperă chiria și alte câteva cheltuieli. Dar – spune Lina – e un stil de viață la fel de prețios pe cât e de vechi.

În cafeneaua din Degioz, Luigino Jocollè spune că în ziua de azi nu există bani destui pentru parcurile naționale și birocrația e prea mare. Când legile de mediu se ciocnesc cu regulamentele pentru construcții și interesele afaceriștilor, amestecul unic de cultură și conservare al parcului e greu de păstrat. Nimic nou.

„În Gran Paradiso – spune Jocollè – trebuie să păstrăm mereu echilibrul între prioritățile sociale și cele naturale.“


Articolul a apărut în ediția de februarie 2015 a revistei National Geographic România.
Jeremy Berlin este membru al echipei National Geographic. Fotograful Stefano Unterthiner trăiește aproape de Gran Paradiso. Anul acesta va publica o carte despre parc.


sâmbătă, 5 decembrie 2015

Copil iubit



Copil iubit

de Traian Dorz

Copil iubit cu ochi senini
Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.

-Dar astăzi magii nu mai vin
şi nici păstori să-Ţi cânte lin,
Copil iubit cu ochi senini
Tu vii străin printre străini...

Copil iubit cu chipul blând
Te naşti şi azi ca oarecând
de mii de ani în chip sărman
Tu vii în lume an de an. 

Şi ştii că cei ce-Ţi cântă azi
scuipa-vor mâine-al Tău obraz
şi totuşi Tu Copil preablând
cobori ca anii rând pe rând.

Demult, cu suflet plin de dor
Te-ai coborât de mila lor-
în ieslea rece-ai fost culcat,
şi nimeni nu s-a-nduioşat.
L-ai Tăi Isuse ai venit,
ei, neştiind Te-au răstignit.
Iar Tu cu suflet plin de dor
iertând, cereai iertarea lor.

Copil iubit, ceresc hoinar,
azi baţi la uşi închise iar.
O, Te-am văzut Copil iubit
din mii de praguri izgonit,
la mii de uşi ai aşteptat
dar în zadar!-Erai uitat.
Azi tot mai mulţi Te-aruncă-afar?
ceresc şi sfânt şi drag hoinar!

Şi totuşi, iar, sub chip sărman
cobori la oameni an de an
cu bine răul să-l plăteşti
să chemi, să ierţi şi să iubeşti;
să-mparţi avutul Tău divin
acelor ce la Tine vin,
murind pe cruce între hoţi
s-arăţi cât îi iubeşti, pe toţi!

Copil, ceresc şi sfânt copil
ascuns sub chipul cel umil,
Tu baţi la toţi, dar toţi se-nchid
mai reci ca piatra lor din zid...
-O, mâine şi ei uşa Ta
pe veci închisă-o vor afla.
Azi plângi Tu starea-n care zac
dar mâine ei vor plânge-n veac.

Nemurirea sufletului

Nemurirea sufletului

Intr-o scoala, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Vazand chipurile nedumerite ale micutilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masa si il arata tuturor:
- Vedeti cum merge acest ceas ? Ca si un om care traieste, tot astfel ceasul ticaie si rotitele lui se invart.
Dupa aceea, a pus ceasul pe catedra, i-a demontat cu grija carcasa de metal si a scos mecanismul plin de rotite mici, ce continuau sa se invarta.
- Vedeti, chiar daca am scos motorasul din carcasa, el continua sa mearga. Tot asa si sufletul, cand paraseste trupul, dupa moarte, continua sa traiasca. Sufletul este nemuritor si, de aceea, trebuie sa ne ingrijim nu doar de trupul nostru, ci si de suflet. Asa cum aveti grija sa nu va murdariti hainele sau sa nu va raniti lovindu-va, tot asa trebuie sa fiti mereu atenti ca nici sufletul vostru sa nu se "murdareasca" de pacate sau sa fie doborat de ispite si neputinta. Sufletul trebuie sa fie mereu curat, fara rautate si fara pacat, fiindca doar asa el poate primi lumina binecuvantata a dragostei dumnezeiesti. Doar asa sufletele noastre pot iubi si pot fi iubite.
"Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/nemurirea-sufletului-79193.html

miercuri, 2 decembrie 2015

Au trecut



Au trecut
de Traian Dorz

Au trecut ca norii anii
Vremea i-a mânat spre munţi
Peste tâmple cern castanii
Floarea perilor cărunţi.

Tot mai mult rămâne-n urmă
Şi-nainte mai puţin,
Prin a lumii nouă turmă
Eşti strein, tot mai strein.

Cei porniţi cu tine-odată
Pe-al vieţii drum, s-au dus,
Tu cu zarea-nsingurată
Lâncezeşti dup-un apus.

- Tot nu vezi nimicnicia
Celor după care alergi?
Tot nu crezi în veşnicia
Locului spre care mergi?

- Dacă este după moarte
Viaţa-n care n-ai crezut,
Ce vei face-a veci departe
Şi pe veci de veci pierdut?

Al cui e soarele?



Al cui e soarele?
de Traian Dorz

Al cui e soarele de-a pururi
Al cui pământul pentru veac?
- Cine-a venit aici puternic
Şi cine n-a plecat sărac.

Cine-i pe lumea asta veşnic
Şi ce-i aici netrecător?
- Ce oare e mai slab ca viaţa
Ce zboară oare mai uşor?

Ce-i mai supus ca omu’-n lume
La trecere şi la dureri?

Ce zi nu poate să ne-aducă
Sfârşitul unei triste seri?

Cine-a putut opri vreodată
Vreun timp şi soare pentru el?

- Cine-a putut scăpa pe lume
De putrezirea de vreun fel?

A cui averi n-au fost trecute
Şi-a cui locaş nu s-a mutat?

- A cui tărie n-a fost frântă
şi-a cui putere n-a-ncetat?

...Sărmane călător, ia seama
La câţi au fost şi nu mai sunt,
Aceiaşi soartă te aşteaptă
Nu-ţi crede raiul pe Pământ

Sfantul Dorotei din Gaza

Sfantul Cuvios Dorotei din Gaza este sarbatorit pe 13 august. Avva Dorotei s-a nascut in Antiohia, in jurul anului 500, intr-o familie de crestini. A facut numeroase studii, printre care si medicina. Timp de 15 ani a stat intr-o manastire la sud de Gaza, impreuna cu avva Varsanufie si avva Ioan, avandu-l ca staret pe Serid. In aceasta manastire a indeplinit ascultarea de portar, dar avand in vedere studiile sale de medicina, i s-a incredintat si infirmeria manastirii. Odata cu moartea lui Ioan si a lui Serid, Dorotei s-a retras de aici, construind o manastire in apropierea acesteia. A trecut la cele vesnice intre 560 si 580.
Avva Dorotei a tinut mai multe conferinte duhovnicesti, care au fost publicate mai tarziu sub numele de ,,Invataturi". Ele au fost stranse la un loc de un calugar din Manastirea Studion din Constantinopol si publicate apoi in Migne, impreuna cu opt epistole scurte. Invataturile lui Dorotei au fost traduse si in romaneste, iar traducerea a fost indreptata de episcopul Filaret al Ramnicului si tiparita in 1784, la tipografia acelei episcopii.

Sfaturi duhovnicesti ale Avva Dorotei

„Cea dintai mandrie este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca fiind nimic, si pe sine ca fiind mai presus ca el. Acesta, de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste impotriva lui Dumnezeu si-si pune pe seama sa ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu“.
„Smerenia cea dintai consta in a socoti cineva pe fratele sau mai intelept decat pe sine si intrecandu-l pe el in toate, si, simplu graind, asa cum a zis sfantul acela, in a se socoti pe sine mai jos decat toti. Iar a doua smerenie consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor. Aceasta se naste in chip firesc in suflet din lucrarea poruncilor. Caci, precum cand pomii poarta rod mult rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poarta rod se inalta si sta drept - dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urca in sus nu poarta rod, iar de ia cineva pietre si le atarna de ramuri si le trage in jos acestea fac rod -, asa este si cu sufletul: cand se smereste aduce rod si cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult. Astfel, sfintii, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vad pe ei mai pacatosi“.
,,Caci, cand constiinta noastra ne spune sa facem aceasta si sa dispretuim glasul ei, si iarasi ne spune si nu facem, ci ramanem calcand-o pe ea, o astupam, si nu mai poate sa ne vorbeasca limpede de sub povara asezata asupra ei. Ci ca un sfesnic ce luceste printr-o ceata incepe sa ne arate lucrurile in chip mai afumat, mai intunecos, si asa, datorita inaintarii pacatului, nimenea nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca intr-o apa turburata de multe gunoaie".
„In orice lucru va gasiti, chiar si urgent si serios, nu vreau sa actionati cu incordare si framantare, ci fiti pe deplin convinsi ca orice lucru savarsiti, mare sau mic, nu e decat a opta parte din ceea ce noi cautam, in timp ce a-si pastra calmul, chiar daca in fapt se ajunge si la lipsuri in timpul lucrului, reprezinta jumatate sau patru optimi din scopul cautat. (…) Nu va faceti niciodata nedreptate nici voua insiva, nici celorlalti, ci mai degraba sa fie lasat acel lucru si sa nu mai fie facut deloc, decat sa va tulburati unii cu altii. Altminteri, pierdeti jumatate (…) savarsind doar o optime, ceea ce este evident necugetat.“


Sursa  :http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-dorotei-gaza-149647.html

joi, 26 noiembrie 2015

Blandul Pastor



  Blândul Păstor
de Traian Dorz

Odată L-am văzut trecând
Cu turma pe Păstorul blând,
Mergea cu dânsa la izvor,
Blândul Păstor, blândul Păstor!

Pe-o oaie ce căzuse jos
A ridicat-o El frumos,
Şi-a dus-o-n braţe iubitor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor!

Iar mai târziu L-am întâlnit,
De cuie şi de spini rănit,
Ca să-Ţi deschid, ai tot bătut
Să intri si la mine!

Dar lumea-mi spuse să nu viu,
Că viaţa Ta-i amară,
Am vreme colo, mai târziu...
Si Te-am lăsat afară!

Iar astăzi, singur mă-nfior
De-a mele fapte rele, Isuse,
şi Te-aştept cu dor
În noaptea vieţii mele!

Mai vino iar, Isuse blând,
Mai bate iar o dată!
Te-aştept cu sufletul plângând...
Şi uşa-i descuiată!

Hristos a Inviat !



   Hristos a Inviat !
de Vasile Militaru

Hristos a Inviat! Ce vorba Sfanta!
Iti simti de lacrimi calde ochii uzi
Si-n suflet parca serafimii-ti canta
De cate ori crestine o auzi.

Hristos a Inviat in firul ierbii,
A inviat Hristos in Adevar;
In poienita-n care zburda cerbii,
In florile de piersec si de mar.

In stupii de albina fara gres,
In vantul care sufla mangaios
In ramura-nflorita de cires
Dar vai, in suflet ti-nviat Hristos?

Ai cantarit cu mintea ta crestine
Cat bine ai facut sub cer umbland,
Te simti macar acum pornit spre bine
Macar acum te simti mai bun, mai bland?

Simti tu topita-n suflet vecea ura?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ti-ai pus zavor pe barfitoarea-ti gura?
Iubirea pentru semeni o simti jar?

O, daca-aceste legi de-a pururi sfinte
In aur macar azi te-au imbracat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept sa canti: Hristos a Inviat!

Problema materiei:hilozoismul ionian

Filosofia presocratica - Perioada cosmologica

Problema materiei: hilozoismul ionian

Patria originara a filozofiei antice grecesti este Miletul, orasul cel mai dezvoltat si mai puternic din Asia Mica in secolul VI i.Hr. Conditiile ce au facut ca sa apara aici cele dintai licariri ale filozofiei sunt urmatoarele: pozitia geografica favorabila a acestui oras, ce se gasea la intretaierea multor cai maritime, ceea ce a facut ca locuitorii lui sa ia cunostinta de cultura altor popoare. Apoi timpurile pasnice ce au caracterizat acest sec. al Vl-lea i.Hr. si, mai ales, predispozitiile sufletesti ale ionienilor ca: predispozitia spre observarea lumii, spre sistematizarea si generalizarea rezultatelor acestei cercetari a lumii, cat si nazuinta de a face consideratii rationale asupra fenomenelor din natura.
Problema centrala a gandirii filozofice din aceasta epoca a fost - dupa cum am amintit mai sus - fenomenele naturii in eterna lor schimbare si devenire. Intrebarea : de unde sunt toate acestea ? este, asadar, problema cu care se ocupa cei dintai filozofi greci. Asa ca putem spune ca filozofia a fost la inceputurile ei stiinta despre natura. Din aceasta s-au separat, mai tirziu, alte discipline cum sunt: astronomia, meteorologia, geografia si matematica. Dar la inceputurile ei filozofia nu s-a ocupat decit cu intrebarea despre temeiul ultim sau de inceput al naturii.
Pentru a-si forma o viziune unitara despre lume, incearca cei mai vechi filozofi ionieni ca Tales din Milet (cea. 624-546 i.Hr.), Anaximandru (cea. 611-545 i.Hr.) si Anaximene (cca. 582-528 i.Hr.) sa raspunda la intrebarea despre acest "inceput". Din aceasta pricina acesti filozofi au fost numiti "cosmologi" sau si "fiziologi", fiindca ei s-au ocupat cu "physis", asadar cu natura. Chiar si operele acestor ionieni erau intitulate "peri physeos".


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/problema-materiei-hilozoismul-ionian-71712.html

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Haina de nunta



Haina de nuntă

  de Vasile Militaru

De Mântuitor grăită, pilda nunţii din Scriptură,
Străbătând a lumii veacuri, a trecut din gura-n, gură…
Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspântii, au citit-o prin Biserici,
Au cântat-o-n, Evanghelii, să primească fiecare,
Tânăr şi bătrân în viaţă, bun şi răul, mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mântuitorul,
Grăind pilda cu Împăratul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni, vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu înţelesurile-i multe;
Însă oamenii-ascultând-o, au făcut ce fac într-una,
Primind razele de soare, razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa, - fie mări, fie izvoare,
Sau mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta: fie apă, fie soare, fie lună,
Fie floare miresmată, - toate vor ceva să spună…
Dar, câţi oameni, privind Cerul cel cu soare, lună, stele,
Şi pământul cu-ale sale, înţeleg ce le spun ele?…

Căci şi-acestea spun o pildă cu-înţeles adânc, de taină,
Şi de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină…
Nunta - o viaţa ce pământul poate da cu-întreaga-i sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva,
Nuntă însă pentru care, - dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pământ până la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-aceasta pentru nuntă, fericiţi au fost purtat
În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta, îmbrăcându-se-n alt port
Ţesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Meşterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzând cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai!

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
În război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Şi la care stă să ţeasă Însăşi Sfântul Dumnezeu!

O asemeni ţesătură nu se strică, nu se rupe,
Şi pe veci împodobeşte un potop de pietre scumpe!
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Până l-a-ntinat trufia şi-a fost prăbuşit din Cer.

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-i pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n ”Apocalipsa”-i spune:
“...Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbrăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul, - din virtuţi făcându-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!…

“Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să le dărui haină albă şi cunună de-împăraţi;
Să petreacă-n bucurie între îngeri şi-ntre sfinţi,
“Sad”, al Domnului să fie, - neprihanei trebuinţi”,
Să slujească ”Celui Veşnic”, spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi, de apăsări să uite şi de plâns să nu mai ştie!”

Haină ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşi goi, nu ştiu ce e: de ruşine-a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat când au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amândoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sunt în a trupului lor piele,
Ci: că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele!…

Iată-n ce fel vrea împăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n veşmânt de nuntă…
(Că-n vechime, împăraţii, într-al nunţilor avânt,
Îmbrăcau pe toţi chemaţii la ospăţ în alb veşmânt.

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocotii veşmântul tuturor dat de-împăratul)…
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden, pe urmă, noi
Şi-n aşa veşmânt să mergem am vrea toţi în acea vreme
Când la nunta-împărătească să nu fie dat afară.
Şi-mbrăcat, ca şi-Împăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergând, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui război,
Împăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi…
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare, cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi;
Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămânând mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!

Traiesc flamand



  Traiesc flãmând
de Valeriu Gafencu

Trãiesc flãmând, trãiesc o bucurie,
Frumoasã ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Si plin cu lacrimi si cu apã vie,
Potirul florii e o'mpãrãtie.

Nu plãngeti cã eu mã duc pe lângã voi,
Sau c'o sã fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hotii în acelasi cimitir.
Cãci crezul pentru care m'am jertfit,
Cerea o viatã grea, o moarte de martir.

Cãnd rãii mã defaimã si mã'njurã
Si'n clocot de mânie ura-si varsã,
Potirul lacrimilor se revarsã
Si-mi primeneste sufletul de zgurã,
Atunci Iisus de mine mult se'ndurã.

Castelul de la Gornesti

Castelul de la Gornești

Castelul de la Gornesti a fost construit în stil baroc, între anii 1770 și 1780 și a aparținut familiei Teleki.
Ultimul proprietar al construcției, contele Mihaly Teleki, a donat castelul autorităților sanitare române. În prezent în clădire funcționează un Preventiriu TBC, aici fiind internați copii cu probleme pulmonare.


Sursa:http://zeceintop.ro/10-castele-din-romania/

miercuri, 18 noiembrie 2015

Frate draga



 Frate dragã
de Valeriu Gafencu

Frate dragã, din grãdinã,
Îti trimit în dar un crin,
Sã-ti mângâie lin privirea,
Cu vesmântul lui divin.

Floare dragã, floare dalbã,
Cât de mult as vrea si eu,
Îmbrãcat în hainã albã,
Sã mã duc la Dumnezeu.

Rãsãdit acolo sus,
În grãdina minunatã,
Sã-mi simt viata'mbãlsãmatã,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înãbusit în noapte
Si suspin cu glasul stins,
Dã-mi vesmântul alb de nuntã,
Cu crini minunati încins.

Imn al Invierii

  Imn al Invierii
de Valeriu Gafencu

Va cheama Domnul slavei la lumina,
Va cheama mucenicii-n vesnicii,
Fortificati biserica crestina
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre
Un om nascut din nou armonios,
Pe sufletele voastre sa se-mplante
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate
Si Iisus coboara pe pamant;
Din piepturile noastre-nsangerate
Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul smerit, purificat;
Veniti flamanzi, gustati din cina,
E nunta Fiului de Imparat.

Raiul si iadul

Raiul si iadul

Se spune ca, demult, un razboinic s-a intalnit cu un calugar si l-a intrebat:
- Cum poate sa existe rai si iad, cand nu vad nimic din toate astea ? Poate cineva sa-mi arate raiul si iadul ?
- Dar tu, l-a intrebat calugarul, cum te poti numi razboinic, cand nu vad in fata mea decat un caraghios ?
Soldatul maniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, batranul calugar i-a spus:
- Vezi, asa se deschid portile iadului!
Intelegand lectia data, razboinicul a pus sabia in teaca si s-a inclinat respectuos.
- Vezi, i-a mai spus calugarul, asa se deschid portile raiului!
"Cel ce uita de iad, va ajunge acolo."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/raiul-iadul-79194.html

miercuri, 11 noiembrie 2015

Nu l-au cunoscut



 Nu l-au cunoscut
de Nicolae Iorga

Oricat de sfant era Iisus
Si cat de lamurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Si ai sai nu l-au cunoscut.

A trebuit ca trupul sau
De mucenic sa-l bata-n cuie
Ca sa se-arate Dumnezeu
Si ca la ceruri sa se suie.

Sonet



     Sonet
de Alexandru Vlahuta

Din nou coboară-Te-ntre noi, Isuse
Căci iarăşi turma Ta e rătăcită
Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită
A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,
A mântuirii stea. Dar cât de sus e!
Se îndepărtează parcă... Cine spuse
Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, iubitorule de oameni,
În sufletul bătrânei lumi să sameni
Din nou credinţa cea nemuritoare..

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare
Când întinzându-Şi mâinile amândouă
Asupră-ne, va zice: ”Pace vouă!”?

Sfanta Sara

Saintes Maries de la Mer – Sfintele Marii ale Marii, Camargue, sudul Frantei. Asa dupa cum arata si numele, ne aflam la malul Marii Mediterane, intr-o fermecatoare localitate cu case albe extrem de cochete, buticuri si terase, dominate de biserica-cetate din sec XV si de… arena pentru coride! Pentru noi, neasteptat de multi turisti, multa viata intr-un locde care nu mai auzisem, in care ajunsesem print-o decizie de moment ( nu era in programul pelerinajului); venisem aici de la Marsilia pentru a ne largi aria informatiilor despre inceputurile crestinimsului in Franta .
Biserica ( ridicata pe fundatia celei din sec IX), cu turn inalt de 15 m, vizibila de la 10 km distanta pe terenul plat de la malul marii, este plina de turisti. Pentru un sat de 2.300 locuitori, locasul este incredibil de mare – aflam insa ca a fost construit ca cetate, in care intra toata populatia in caz de atac al piratilor sau al sarazinilor. Se adaposteau astfel nu doar oamenii, ci si moastele celor doua Marii care dau numele localitatii – Sf Maria Salomeea, mama sfintilor apostoli Ioan Evnghelistul si Iacov, fiii lui Zevedeu si Maria Jacobita – mama sfantului apostol Iacob cel Mic. Pentru ele venisem aici si constatam ca biserica lunga de 40 m, inalta de 15 m si lata de 9 m este plina de obiecte care le venereaza ( statui, relicve crestine, placi cu multumiri aduse lor, tablouri reprezentand miracole etc etc). Sub altar, o cripta in care coboram, ca toata lumea. Acolo este parca mai multa viata, mai multi vizitatori curiosi, e un duh vesel si incerci sa gasesti explicatia. Statuia negra a sfintei Sara – protectoarea tiganilor, pe care o descoperim aici, este imbracata cu multe bulendre colorate, in dreapta ei sunt multe candele aprinse, iar in stanga, pe altarul din sec intai – multe placi cu multumiri aduse sfintei. Fotografii cu tigani mari si mici pe perete, o urna cu biletele lasate sfintei si doua afise cu rugaciuni: Priere a Sara ( Rugaciune catre Sara) si Priere Gitane ( Rugaciunea tiganilor).
Sara, Sara, Sainte et amie / Ecoute-moi, je t’en suplie / Sara, Sara Sainte et amie / Entends ma voix, ma voix quie prie… Nous te confions nos secrets/ Nous te presentons nos enfants / Nous t’ápportons de gros bouquets / Nous t”embrassons de coeur battant.// Ce soir nous chanterons pour toi / Nous danserons autour du feu / Nous ne serons plus qún voix / Qui monte a travers toi vers Dieu..
Sara, Sara, prietena sfanta / Te implor, asculta-ma / Sara, Sara, prietena sfanta / Auzi-mi glasul, glasul in rugaciune… Noi iti incredintam secretele noastre,/ Iti prezentam copiii / Iti aducem buchete mari de flori / Te imbratisam cu inima firbinte// In seara asta vom canta pentru tine / Vom dansa in jurul focului / Vom fi toti o singura voce / Care urca prin tine la Domnul.
Cat chef de viata, cate sperante, cate rugaciuni, cate multumiri exprima aceste haine colorate, suprapuse, care o imbraca pe Sara… toate aceste lumanari aprinse… Dar cineeste Sfanta Sara?
Istorie crestina si traditie provencala
 În 41 d.Hr., Irod Agripa Intaiul, fiul mezin al lui Irod cel Mare, devine rege al iudeilor. cu sprijinul romanilor si imediat dupa un an incepe persecutia comunitatii de credincioşi crestini, Il ucide Icob, fratele lui Ioan, apoi il prinde si il intemniteaza pe Petru, dar acesta reuseste să scape cu ajutorul unui înger. In acelasi an 42, Maria Salomea Il insoteste pe Isus la Calvar si apoi participa la tortura fiul ei Iacob cel Mare .
Cateva zile mai tarziu, un mic grup de familii din Betania, din care faceau parte: Lazar, sora sa Marta, prietenul sau Maximin, Marcella roaba lor, Maria Magdalena, Maria Jacobita, Maria Salomeea, Sidonius – orbul din Ierihon, Parmena – unul dintre cei 7 diaconi, Iosif din Arimateea si alti cativa ale caror nume istoria nu le-a pastrat, au fost escortati la portul Iope ( Jaffa de astazi, Tel Aviv) si au fost incarcati pe o nava fara panze si vasle, trimisa in larg pe Marea Mediterana ( conform traditiei provensale). Este mai degraba credibil ca au fost imbarcati pe o nava de linie, dandu-se capitanului instructiunea de a fi lasati pe un tarm indepartat, de unde acesti apropiati ai Domnului Iisus sa nu se mai poata reintoarce. Exilatii plecati din Cezareea Palestinei au fost debarcati in Delta Rhonului, poarta de intrare catre Gaila interioara, port pentru navele comerciale, escala pentru calatori si piata de desfacere pentru comercianti. Aici exista dejat orasul Ra, numit dupa numele zeului soarelui la egipteni, loc in care s-au adunat multi straini, printre care si o colonie evreiasca. Spre aceasta colonie, probabil, s-au indreptat Maria Jabobita si Maria Salomeea ( actualmente localitatea poarta numelede Saintes Maries de la Mer ( „Mariile marii”), situata langa Arles.
Despre Sf Lazar si Sf Maria Magdalena se spune ca u mers catre actuala Marsilia, convertind populatia locala la crestinism ( Sf Lazar – primul episcop al Marsiliei), dupa care Sf Maria Magdalena a urcat spre munte, propavaduind alaturi de Sf Maximin. Sfanta si-ar fi trait ultimii 30 de ani din viata intr-o pestera in Muntii Sainte Baume („baumo” inseamna „pestera” in limba provensala; pestera sfanta).Marta s-a indrptat catre nordul tarmului in care a esuat barca, propavaduind la Tarascon – a carei protectoare este.
Tadintie, legenda… Franta este incredintata ca a fost increstinata din chiar secolul intai, de catre prietenii Domnului. Daca dovezile din Evul Mediu nu sunt toate credibile, exista insa si atestari mai vechi, care sprijina traditia: epitafurile sapate in piatra, regasite in timpul sapaturilor din Marsilia, dovedind prezenta mormintelor crestine inca din sec 1,contemporane perioadei lui Nero; Sf Irineu vorbeste deja, pe la anul 185, despre traditia bisericilor din zona; doua texte din sec V° atesta formarea comunitatii crestine din Arles in sec 1, datorita activitatii misionare a Sf Trofim, discipolul Sf Petru; vestigiile galo-romane din paraclisul Sf Casian din Marsilia atesta prezenta calugarilor ucenici ai Sf Cassian in sec V in masivul de la Sainte-Baume etc etc. Dar nicaieri nu este vorba de Sfanta Sara!
Cine este Sfanta Sara?
 Sfanta Sara este venerata “adiacent” Sfintelor Marii ale Marii – Sf Salomeea si Sf Maria mama lui Iacob, care se pare ca au ramas in zona in care a esuat barca lor si in care, drept multumire, prietenii Domnului au ridicat primul altar crestin. Sarah ( ca nume evreiesc) este cunoscuta dintr-o evanghelie apocrifa, scrisa la trecerea dintre secolele I si II, in care este mentionata printer femeile sfinte care au mers la mormantul Domnului in Ziua Invierii. Traditia retine faptul ca ea era egipteanca, insotitoarea neagra a celor doua Marii,ceea ce ar explica cumva de ce este acum venerata ca sfanta tiganilor – cuvantul gitan fiind o deformare a cuvantului egypten, astfel fiind apelati primii tigani la sosirea lor in Franta secolului XV. Ea putea fi o sotie repudiate a lui Pilat, convertita la crestinism. O alta versiune, mai recenta, spune ca o femeie tiganca din zona le-ar fi intampinat pe cele doua Sfinte Marii la sosirea lor, ceea ce este imposibil (migratia tiganilor din nord-vestul Indiei catre Persia a inceput in jurul anului 900, ajungand in sudul Frantei / Arles la inceputul sec. XV). In 1936, un preot vorbeste despre o Sfanta Sara care ar fi trait la sfarsitul sec IV intr-o manastire din Libia. In sfarsit, alta versiune aminteste despre o Sara prezenta intr-un grup de martiri crestini persani, in sec IV.
Desi pentru Sfintele Marii ale marii traditia este foarte veche, iar atestari scrise apar inca in sec XIII in Legende Doree (Legenda Aureea) – o opera in limba latina care povesteste vietile a 150 de sfinti, sfinte si mucenici crestini – despre Sarah / Sara nu apar informatii decat incepand cu anul 1521, in La Légende des Saintes-Maries de Vincent Philippon.Despre cultul sau nu se vorbeste nimic inainte de anul 1800, ceea ce nu inseamna insa ca nu a existat, pentru ca mai apoi acesta sa fie asociat cultului celor doua Marii, a caror slujnica ar fi fost, conform traditiei crestine.
Sfanta Sara este numita in limba romilor Sara e Kali ( Sara cea Neagra). Aceasta poate face trimitere la cultul zeitei indiene Kali (Bhadrakali, Uma, Durga, Syama), apelativ care concorda cu originile indiene ale tiganilor sositi in Europa dupa sec al IX lea. Este aici insa vorba de o sfanta crestina, care pastreaza caracteristicile cultului primar. La festivalului rromilor care a avut loc in timpul primului Congres international al rromilor in anul 1971, un afis mare, care prezenta procesiunea cu Sfanta Sara, explica : « Statuia Sfintei Sara va fi purtata pe brate de rromi. Sfanta Sara, marea sfanta protectoare a rromilor, reprezinta forma crestina a zeitei indiene Kali. Zeita a destinului si a norocului, ea a fost respectata de poporul rrom inca de cand primii indieni si-au parasit tara, acum o mie de ani. » Pentru a marca finalul festivalului de la Saintes Maries de la Mer, statuia Sfintei Sara este purtata in procesiune in mare, exact in acelasi mod in care se procedeaza in timpul sarbatorilor din octombrie din Druga Puja in India. Doar ca aici, in Franta, motivatia crestina duce cu gandul la sosirea pe mare a barcii cu prietenii Mantuitorului, la anul 42 d.H.
Pelerinajul si procesiunea anuala a Sfintei Sara de la Saintes Maries de la Mer se organizeaza in fiecare an la 24 mai, ca prima zi dintre cele doua dedicate sfintelor Maria Jacobita si Maria Salomeea. Ceremonia este intotdeauna aceeasi, ducand cu gandul la procesiunile din Evul Mediu. Inainte de aceasta, intre 18 si 24 mai clericii rromi oficiaza numeroase botezuri pentru copiii tiganilor sositi la festival.
Oricine ar fi fost Sara, tiganii nu pun multe intrebari si isi venereaza protectoarea cu credinta simpla si intensa, pentru ca ea le indeplineste cererile in rugaciune!! Localitatea Saintes Maries de la Mer este astazi centrul veneratiei lor si la festivitatile inchinate Sf Sara vin anual mii de pelerini -tigani din inteaga Europa.

Maria Chirculescu
Miriam Turism
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-sara-149599.html

vineri, 6 noiembrie 2015

Christos a inviat


 Christos a inviat
de Alexandru Vlahuta

Si-au tremurat stapanii lumii
La glasul blandului profet
Si-un dusman au vazut in fiul
Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit sa razvrateasca
Nu vrea pieirea nimanui;
Descult, pe jos, colinda lumea
Si multi hulesc in urma lui.

Si multi cu pietre il alunga
Si rad de el ca de-un smintit:
Iisus zambste tuturora-
Atotputernic si smerit!

El orbilor le da lumina,
Si mutilor le da cuvant,
Pe cei infirmi ii intareste,
Pe morti ii scoala din mormant.

Si tuturor de o potriva.
Imparte darul lui ceresc-
Si celor care cred intr-insul,
Si celor ce-l batjocoresc.

Urasca-l cei fara de lege...
Cei pasa lui de ura lor?
El a venit s-aduca pacea
Si infratirea tuturor.

Din toata lumea asupritii
In jurul lui s-au gramadit
Si-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amutit:

"Fiti blanzi cu cei ce va insulta,
Iertati pe cei ce va lovesc,
Iubiti pe cei ce-n contra voastra
Cu vrajmasie se pornesc"...

II

Cat bine, cata fericire,
Si cata dragoste-ai adus!
Si oamenii drept rasplatire
Pe cruce-ntre talhari te-au pus.

Au ras si te-au scuipat in fata
Din spini cununa ti-au facut,
Si in desarta lor trufie
Stapani desupră-ti s-au crezut...

Aduceti piatra cea mai mare
Mormantul sa-i acoperiti
Chemati sutasii cei mai ageri,
Si straji de noapte randuiti...

III

S-au veselit necredinciosii
C-au pus luminii stavilar,
Dar ea s-a intarit in focul
Durerilor de la Calvar,

Si valurile-i neoprite
Peste pamant se impanzesc,
Ducand dreptate si iubire
Si pace-n neamul pmenesc.

Voi toti, ce-ati plans in intuneric
Si nimeni nu v-a mangaiat,
Din lunga voastra-nghenunchere
Sculati... Christos a Inviat!

Psalm


Psalm
de Lucian Blaga

 Iubind – ne-ncredintam ca suntem. Cand iubim,
oricat de-adanca noapte-ar fi,
suntem in zi,
suntem in Tine, Elohim.
Sub lumile de aur ale serii
Tu vezi-ne – cutreierand livezile.
Umblam prin marea saptamana
gand cu gand si mana-n mana.
Si cum am vrea sa Te slavim
pentru iubirea ce ne-o-ngadui, Elohim!
Dar numai rana a tacerii
este cuvantul, ce-l rostim.

luni, 26 octombrie 2015

Rezervatia Rapa cu papusi *Transilvania



Rezervatia Rapa cu papusi *Transilvania

 Cai de acces



*De pe DN 15 A /E 78 Breaza-Bistrita ,dreapta pe DJ 154 ,comuna Domnesti.


Rezervatia Rapa cu papusi este o rezervatie de tip geologic si are o suprafata de 2 ha.Rapa cu papusi este considerata monument al naturii fiind constituita dintr-un grup de "sculpturi" in gresie ,care au forme extrem de sugestive denumite Ciupercile,Femeia de piatra,Soldatii

Bibliografie:"Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania
"

22 August 2015






 

marți, 13 octombrie 2015

Lumina lina



Lumina lina
de Ioan Alexandru

Lumina lina lini lumini
Rasar din din codrii mari de crini
Lumina lina, cuib de ceara
Scorburi cu miere milenara
De dincolo de lumi venind
Si niciodata poposind
Un rasarit ce nu se mai termina
Lina lumina din lumina lina

Cine te asteapta te iubeste
Iubindu-te nadajduieste
Ca intr-o zi lumina lina
Vei poposi la noi deplina
Cine primeste sa te creada
Trei oameni vor veni sa-l vada

Lumina lina lini lumini
Rasar din codrii mari de crini
I-atata noapte si uitare
Si lumile au pierit in zare
Au mai ramas din veghea lor
Luminile luminilor

Lumina lina, lini lumini
Instrainandu-i pe straini
Lumina lina, nunta, leac,
Tamaduind veac dupa veac
Cel intristat si saracit
Cel trist si cel nedreptatit
Si pelerinul insetat
In vatra ta au innoptat.
Lumina lina leac divin
Incununandu-l pe strain
Deasupra stinsului pamant
Lumina lina, Logos Sfant.

Pruncii mei


  Pruncii mei
de Ioan Alexandru

Sa pot scrie imne pentru tara
Ingenunchi in fiecare seara
La lumina lampii de oloi
Am nevoie pruncii mei de voi

Sa luam de dincolo putere
Suferintele intru-nviere
Cu rabdare-n lacrima sa tes
Peste bruma noastra de cules




Thales din Milet

Tales din Milet

Apartinea unei familii nobile, ceea ce i-a dat posibilitatea ca sa faca calatorii indepartate - mai ales in Egipt. Tales a fost vestit pentru cunostintele sale matematice si a fost enumerat printre cei sapte intelepti ai antichitatii. Ca om de stiinta i se atribuie lui Tales prevederea unei eclipse solare, ce a avut loc in 2 mai 585 i.Hr., cat si formularea de axiome geometrice. De aceea il lauda Herodot (I, 74).
Importanta filozofica a lui Tales este aceea ca el a fost cel dintai filozof, care a formulat o ipoteza asupra principiului constant al naturii. Lucrul acesta este de mare importanta, fiindca numai atunci fenomenele asa de felurite si de multiple ale naturii pot fi explicate, cand ele pot fi reduse la un principiu unic, care sa fie in acelasi timp si substratul unic al acestor fenomene.
Dupa cum spune Aristotel, Tales proclama ca principiu unic, prin care pot fi explicate toate fenomenele, apa. Ceea ce l-a determinat pe acest ionian sa considere apa ca principiu originar al lumii, nu se poate spune cu exactitate. Probabil ca prin intuitie senzoriala, Tales a observat ca apa este prezenta in toate prefacerile din natura. Dar cum s-au nascut toate lucrurile din apa, aceasta nu ne mai spune Tales.
Totusi, prin aceasta afirmatie, Tales poate fi considerat a fi cel dintai filozof al naturii, fiindca acesta este cel dintai ginditor, care se ridica de la observatia senzoriala a unor fenomene la intuitia unui principiu originar al tuturor lucrurilor. Caci, ceea ce voim sa accentuam aici este faptul ca, consideratiile lui Tales, desi par naive, ele cuprind totusi doua caracteristici noi fata de gandirea mitologica de pana la el: intai deducerea tuturor lucrurilor dintr-o origine unica naturala. Si, in al doilea rand, constiinta clara ca inapoia schimbarilor pe care le sufera fenomenele naturii - vara si iarna, inflorire si vestejire, nastere si moarte etc. - se afla un "ce" originar, ce ramane mereu identic cu sine, care nu se schimba si totusi produce din sine lumea, pentru ca apoi s-o ia iarasi in sine, pricinuind astfel procesul etern al acesteia. Tales nu mai intreaba : cum a fost la inceput ?, cum faceau vechii cosmologi, ci el pune intrebarea : Ce este inceputul ? Asadar, el cauta dupa temeiul originar al tuturor lucrurilor. Este intrebarea dupa acel temei care este inceput, fara ca el insa sa mai aiba un inceput, aceasta fiindca el este etern (E. Genaro, La caduta speculativa di Tales, Genova, 1970).
Pentru Tales, asadar, temeiul tuturor lucrurilor il constituie un element senzorial-material. Natural, trebuie sa accentuam faptul ca Tales nu cunoaste conceptul naturii in sensul nostru de astazi, ci pentru acesta energia si materia formeaza o unitate. Si ceea ce este curios este faptul ca pentru acest milezian materia este insufletita, caci "totul este plin de zei", zice el. Din cauza acestui antropomorfism naiv, reprezentat de cei trei filozofi milezieni, ei au fost numiti si "hylozoisti". Care este eroarea lui Tales ? Greseala lui este aceea ca el cauta ceva ce trebuie sa fundamenteze realitatea si descopere acest "ceva" tot ca ceva real .


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-cosmologica/tales-milet-71713.html

duminică, 11 octombrie 2015

Izvorul



Izvorul

de Ioan Alexandru

Izvorului asemeni sunt si eu
Cutremurat sub stelele de vara
Cu cat e cerul mai fara de vant
Cu-atat launtrurile mele se-nfioara

Nu dinafara-i zvon ce ma framanta
Nici din adancuri nici de sus
O umbra s-a desprins din slava
Icoana ei in mine a apus

Din ce in ce sunt cercuri mai adanci
Si mai departe horele pe ape
S-a desteptat in mine un izvor
Ce nu-l mai pot cuprinde si incape.

Cerul si pamantul



    Cerul si pământul

de Ioan Alexandru

Trece-vor graiurile universului
Se va stinge-n tarana seara
Pamantului. Lampile vor orbi
Si-n vazduh va amuti larma
Cucuvailor. Vulturii se vor retrage
In nevazut si taria vederii
Se va preface-n amurg. Toate
Se vor aduna in acea matca
Usoara de nimic din care
Smulse-au fost de Duh la inceputuri.
Atunci te voi vedea pe Tine
Cum ma vezi si ne-om cunoaste
Indeaproape cuvant din cuvant
Putere din putere. Dimineata fi-va,
Fi-vor ani fi-va si reveni-vor blande
-N vested vant aprinsele tulburatoarele zari
Ce ne hraneau nadejdea altadata.
Pamant si cer vor trece ca o facla
Din umbra sfantului mormant
Ramane-va lumina din vapaie
Ramane-va uitarea din cuvant
Ramane-va iubirea iubitoare
Din saraciile ce sunt.

Sfantul Simeon cel Nebun

Sfantul Simeon cel Nebun pentru Hristos este cinstit pe 21 iulie. Sfantul Simeon s-a nascut in secolul al VI-lea, in cetatea Emesei, si a trait in zilele imparatului Justinian.
Sfantul Simeon era prieten foarte apropiat cu Ioan (ulterior Sfantul Ioan Pustnicul). La varsta de 24 de ani pleaca impreuna cu acesta in pelerinaj la Ierusalim. La intoarcere, trecand prin Valea Ierihonului, Sfantul Simeon ramane impresionat de asezamintele monahale pe care le-a intalnit si ii cere lui Dumnezeu sa-i descopere calea pe care sa o urmeze - sa revina pe meleagurile natale sau sa ramana in aceste asezaminte din vecinatatea raului Iordan. Dumnezeu ii descopera ca adevarata cale pe care trebuie sa inainteze este cea a vietii de manastire. In urma acestei revelatii, Simeon impreuna cu Ioan ajung la manastirea inchinata Cuviosului Gherasim. Aici vor primi haina monahala. Dupa o vreme, parasesc aceasta manastire si se retrag in apropierea Marii Moarte.
Patruns de cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "nimeni sa nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui... Tuturor m-am facut toate ca pe toti sa-i mantuiesc", ia decizie sa plece in lume, ca sa-i bucure si pe semeni cu darurile pe care le castigase in pustiu. Se desparte de Ioan si ajunge in Ierusalim, iar de aici pleaca spre Emesa. Motivat de cuvintele lui Pavel: "Cel ce voieste sa fie inteleptul in veacul acesta, sa se faca nebun. Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru ca cel nebun al lui Hristos este mai intelept decat oamenii", alege ca nebunia pentru Hristos sa fie prezenta in viata sa.
"Nebunul pentru Hristos nu e nebun cu adevarat, si aceasta este marea deosebire. El este deplin sanatos la minte. El numai "fatareste" nebunia, el alege sa para nebun, el face totul pentru ca toti ceilalti sa-l socoteasca cu adevarat nebun, ramanand insa stapan pe gesturile si vorbele sale, folosite intotdeauna cu un anume rost.
In fata celor care i-au aflat taina sau a celor alesi de el, ca si atunci cand e singur, leapada masca nebuniei, aratandu-se intreg la minte si deplin sanatos. Atunci cand nebunia pentru Hristos si-o arata doar o data in viata, purtarea sa de mai inainte ori de dupa aceea nu are in ea nimic patologic.
Cel cu adevarat nebun, chiar daca ajunge sa-si indure nebunia sa in Hristos, nu este un adevarat nebun pentru Hristos in adevaratul inteles al cuvantului. Pentru ca cel nebun pentru Hristos nu indura silit nebunia, ci insusi se sileste sa se arate nebun. Singur si-a ales conditia de nebun si poate s-o paraseasca oricand voieste si sa se intoarca iarasi la ea, cand socoteste ca-i este de folos. Nu-i pentru el un handicap, nu-i vatama viata psihica si nu-i tulbura nici viata duhovniceasca. E ca si actorul, care ramane el insusi, chiar daca-si pune tot sufletul in rolul pe care il are de jucat". (Jean-Claude Larchet)
Din relatarea vietii sale aflam ca atunci cand a revenit pe meleagurile natale, a gasit la intrarea in Emesa un caine mort. L-a luat cu sine si asa a inceput sa umble pe strazile orasului. In urma acestui gest, toti il considerau nebun. O alta intamplare care depaseste logica umana s-a petrecut intr-o biserica din oras. Aici Simeon i-a deranjat pe toti cei prezenti la slujba.
Pe langa toate aceste fapte care atrageau dispretul semenilor, Sfantul Simeon a savarsit si multe minuni: vindecari, invieri din morti, prevestiri ale unor evenimente tragice etc.
Dupa trecerea sa la cele vesnice s-a cunoscut dorinta acestuia de a fi smerit si de a ascunde faptele sale virtuoase sub chipul nebuniei. Este pomenit in fiecare an pe 21 iulie, alaturi de Cuviosul Ioan Pustnicul.


Tropar
Intr-un gand uniti fiind cu dumnezeiasca dragoste, o, Ioane cuvioase si dumnezeiescule Simeone, caci viata dumnezeiasca in pustie ati petrecut, si intelepti fiind, batjocurile lui Veliar le-ati rusinat, iar acum, pentru noi Lui Dumnezeu rugati-va, cununilor dumnezeiesti sa ne invredniceasca.

Condac
Cei ce ati savarsit viata crestineste cu buna credinta, vase curate Treimii aratandu-va, Simeoane si Ioane, purtatori de Dumnezeu prea luminati, acum cereti sa trimita din destul curatire si pace sufletelor noastre, parinti preafericiti.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-simeon-nebun-149589.html