miercuri, 9 decembrie 2015

Xenofon

Xenofon

Despre viata acestui elev al lui Socrate nu avem date asa de sigure. Se presupune ca el ar fi trait intre 444 sau 430-354 i.Hr. El n-a ascultat pe Socrate decit un timp foarte scurt si toti istoricii filozofiei sint de acord ca, fiind militar, n-a inteles spiritul filozofiei socratice. Diogene Laertius il descrie ca fiind vanitos si ca avind talent literar. Printr-un prieten cu numele de Proxenos, ajunge la curtea lui Cirus cel Tinar, in slujba caruia a intrat. Apoi, fire de aventurier, a luptat alaturi de spartani impotriva patriei sale, Atena. Drept recompensa, spartanii i-au daruit o mosie, pe care insa a pierdut-o atunci cind tebanii au invins pe spartani. Se pare ca a murit in Corint (355 i.Hr.).
Prin conceptia sa despre lume si viata, Xenofon se aseamana cu cinicii. Joel il si considera a fi cinic. Xenofon preamareste ca si cinicii viata la tara si in natura, agricultura, arta calaritului, otelirea corpului si stapinirea de sine. De asemenea el impartaseste cu cinicii dispretul fata de stiinta.
Spre deosebire de cinici insa Xenofon fixeaza ca ideal suprem al vietii multumirea de sine. Neintelegindu-l pe Socrate, el identifica binele cu utilul, iar generalul il gindeste numai sub forma individualului. Pentru a intelege mai bine conceptia lui Xenofon, Kinkel il pune in comparatie cu cinicii. Antistene se comporta negativ fata de lume si placerile acesteia si aceasta din pricina ca acesta dorea sa contribuie la nasterea unei noi umanitati. Pentru Xenofon otelirea si stapinirea de sine se afla in slujba individului, in slujba fericirii acestuia, care ia. locul lumii.
Xenofon mai afirma ca binele este ceea ce-i foloseste omului. Ce concluzie se poate trage din aceasta conceptie in viata practica a omului? Acesta trebuie sa caute ca prin toate mijloacele sa se afirme, sa ajunga la putere si prin putere sa stapineasca. Cind citim lucrarile lui Xenofon, avem impresia ca citim lucrarile scriitorilor moderni, care fixeaza ca scop al nazuintelor morale puterea politica. Kinkel il si compara pe Xenofon cu Treitschke, desi cel dintii nu este asa de subtil ca cel de al doilea. in opera sa Kiropedie si Niero Xenofon expune un proiect ideal valabil pentru domnitor si conducerea statului. El reprezinta ideea ca domnitorul este un stapin absolut al poporului. Ba merge chiar atit de departe incit afirma ca barbatul este stapinul absolut al femeii. De asemenea, Xenofon justifica, din acest punct de vedere, si sclavagismul.
In ceea ce priveste conceptia etica Xenofon reprezinta ideea, ca si Antistene, ca virtutea consta in exercitiu si obisnuinta si ca de aceea virtutea trebuie mereu si mereu din nou cucerita.
Dar conceptia lui Xenofon despre virtute este, in raport cu a unora dintre ginditorii despre care am vorbit, de un nivel minor. Caci daca virtutea este identica cu puterea si bunastarea individului, s-a terminat cu armonia sufleteasca in sine insasi si cu viata in comunitate. Etica lui Xenofon reprezinta aceeasi primejdie pentru comunitatea umana ca si aceea a sofistilor. Cit de departe se afla acesta de marele atenian, Socrate, care afirmase hotarit ca e mai bine de a suferi nedreptatea decit a o faptui. Xenofon, dimpotriva, a fost de parere ca este un bine a face rau vrajmasului.
De asemenea si in ceea ce priveste religia, Xenofon reprezinta un politeism mitic. El dispretuieste ratiunea si stiinta si crede in oracole superstitii si intr-o pseudo-religie de un nivel inferior.

N.B.

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/xenofon-71711.html

Cand trebuie o jertfa



  Când trebuie o jertfă
de Traian Dorz

Când trebuie o jertfă eu mă gândesc la tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil -
şi simt că tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-ţi-l.

Când gloadele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că tu eşti preţul frumoasa mea iubire,
tu ai să arzi ca alţii s-ajungă stări de har.

Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că tu eşti preţul, iubire, scumpă mie,
şi-ai să te frângi pe tine să scapi a lor vieţi.

Binecuvantat e-acela



Binecuvântat e-acela
de Traian Dorz

Binecuvântat e-acela care-ascultă de chemare
E-nţelege când e vremea şi prilejul de-ascultare.

Binecuvântat e-acela care nu se ruşinează
Ci-ngenunche şi se roagă orişicine ar fi să-l vadă

Binecuvântat e-acela ce are-o inimă umilă
Care pentru cei ce sufăr, simte dragoste, nu silă.

Binecuvântat e-acela ce dă-n veci şi-n veac nu cere
Care pentru-a lumii slavă simte scârbă nu plăcere

Binecuvântat e-acela care ştie să aline
În tăcere şi-n răbdare nestrigatele suspine

Binecuvântat e-acea care umblă-n părtăşie
Şi e fraţilor, lumină, dragoste şi bucurie

Binecuvântat e-acela care zilnic face bine
Şi-n răbdare îşi adună cel de mâine pentru sine

Binecuvântat e-acela care ştie a-L pătrunde
Pe Hristos, sub orice feţe şi-n cuvinte S-ar ascunde

marți, 8 decembrie 2015

Paradisul regasit *Minunile naturii


Parcul Național Gran Paradiso, odinioară domeniu regal de vânătoare, conservă o parte din sălbăticia Italiei.

Text: Jeremy Berlin
Foto: Creative Commons

Într-o dimineață răcoroasă de vară, în Degioz, un sat cu acoperișuri de ardezie din Nordul Italiei, Luigino Jocollè dă mai departe știrile locale. Într-o cafenea micuță, el și alți patru bărbați cărunți stau și sorb cappuccino în huruitul aparatelor de espresso și în aroma de patiserie. Dar nu discută sport sau politică.
„Trei cuiburi!“ – exclamă Jocollè. Prietenii lui murmură și aprobă din cap. „Trei cuiburi la niciun kilometru unul de altul! Extraordinar.“
Vorbesc despre vecinii lor. O pereche de vulturi-cu-barbă, care se înmulțesc din nou în sălbăticie, la o sută de ani după dispariția ultimului exemplar din Alpi, s-a stabilit lângă două perechi de acvile-de-munte. Întoarcerea unei specii maiestuoase și prezența a doi prădători de elită atât de aproape unul de celălalt ar fi salutată în multe locuri. Dar în Parcul Național Gran Paradiso, unde sălbăticia și civilizația trăiesc într-un echilibru atent păstrat, e ceva obișnuit.
Gran Paradiso e cel mai vechi parc național al Italiei. Înființat în 1922, e foarte mic după standardele americane: cam 700 km2 în Alpii Graici, întinzându-se în regiunile Piemonte și Valle d’Aosta, din partea nord-vestică accidentată țării. Dar, împreună cu parcul național învecinat, Vanoise, din Franța, formează una dintre cele mai mari zone protejate din Europa Occidentală.
Din Torino, mergi o oră cu mașina și îți vei da seama când ai ajuns. Autostrăzile devin șosele șerpuitoare care urcă abrupt spre peisaje din Sunetul muzicii – piscuri înzăpezite, pajiști alpine, văi împădurite cu zadă, sculptate de râuri și ghețari. Susurul apei e neîncetat. Mireasma de pin e pretutindeni. În inima Europei civilizate, parcul numit de italieni „Marele Paradis“ înflorește ca un eden pământean. Nu e de mirare că ultimii doi papi își petreceau vacanțele aici.
Dar peisajul e modelat și de mâna omului, care a lăsat amprente vechi și noi: desene neolitice scrijelite în piatră, ruine romane și castele medievale, panouri solare și baraje hidroelectrice. După Al Doilea Război Mondial, mulți au plecat să caute de lucru la oraș. Totuși în cele 13 municipalități din parc încă mai trăiesc cam 8.400 de oameni, care împart zona cu peste 50 de specii de mamifere, o sută de specii de păsări și aproape o mie de feluri de plante și flori. Plus 1,8 milioane de turiști pe an.
Azi, în Gran Paradiso, dominat de masivul de 4.061 m de la care-și ia numele, se întâlnesc la mare altitudine conservarea faunei sălbatice, cercetarea științifică și păstrarea culturii. Dar povestea sa șugubeață începe în secolul al XIX-lea. Cu o capră-de-munte.
„Dacă n-ar fi fost ibexul, n-ar fi nici Gran Paradiso“ - spune Pietro Passerin d'Entrèves.
Profesor de zoologie la Universitatea din Torino, e și istoric al regiunii, în care familia lui trăiește încă din 1270. E o zi înnorată în Cogne, capitala neoficială a parcului; Passerin își savurează porția de gnocchi și își amintește de trecut.
Din secolul al XVI-lea până într-al XIX-lea – spune el –, ibecșii au fost vânați pentru carne, coarne, sânge (despre care se credea că sporește virilitatea) și un os din care superstițioșii făceau amulete. În 1821 nu mai rămăseseră nici 50. Așadar, în 1856, văzând că o măsură de protecție eșuase, Victor Emmanuel II a stabilit o rezervație regală ca să conserve specia – doar pentru el. Regelui Savoiei îi plăcea vânătoarea, iar grațioșii ibecși erau prada lui preferată.
N-a durat mult și s-au croit cărări, s-au construit cabane, iar noul teritoriu a înglobat mai multe sate. Vânătorii și braconierii au fost angajați ca paznici ai vânatului. Iar localnicii au fost plătiți să organizeze vânătoarea anuală a regelui.
În 1900, când a venit la tron Victor Emmanuel III, populația de ibecși ajunsese la 2.000 de exemplare. Dar, odată izbucnit războiul în Europa, noul rege n-a mai avut timp de vânătoare. De aceea, în 1920 a făcut din rezervația de vânătoare un sanctuar adevărat, pe care l-a donat statului. Doi ani mai târziu, zona a primit statutul de parc național.
Crearea parcului a provocat certuri între stat și proprietarii de terenuri, dar braconajul nu mai e o problemă pentru ibecși. În ultimul deceniu s-au raportat doar câteva cazuri, pentru că economia locală se bazează pe ecoturism, iar parcul are 58 de paznici, care patrulează prin cele peste 71.000 ha care se întind peste cinci văi.
În timp ce soarele risipește ultimele zdrențe de nori ai dimineții, unul dintre paznici urcă pe o veche potecă de vânătoare, din valea Valsavarenche, ticsită de pini, până la Platoul Nivolet, presărat cu bolovani. Giovanni Bracotto, un bărbat masiv, cu fața tristă, se oprește la o trecătoare să arate spre ruinele de piatră ale grajdurilor pentru vite, presărate pe pantele și pășunile de deasupra unui grohotiș.
„Acum o sută de ani – spune el –, aveam o economie agrară. Pe atunci, iarba era mai hrănitoare, așa că și laptele era mai bun. La fel și brânza de vară. Dar s-au schimbat multe.“
S-au schimbat și sarcinile paznicilor. Lucrează singuri din zori până-n seară (14 ore pe timp de vară) – repară poteci, ajută excursioniștii și supraveghează cei 59 de ghețari (în continuă scădere) din parc. Monitorizează și fauna. Cu sisteme GPS, tablete, telescoape și camere termografice, Bracotto și echipa lui ajută oamenii de știință care lucrează în parc să pună emițătoare sau zgărzi și să numere ibecșii și caprele-negre – cealaltă specie de capră sălbatică din parc. În septembrie anul trecut, numărarea populației de ibex (2.772 de exemplare) a confirmat tendința ultimilor 20 de ani: pentru animalul-simbol al parcului, Gran Paradiso nu e tocmai un rai.

Amurgul învăluie Alpii în umbră; Achaz von                                                              

Hardenberg lasă jos binoclul.

Biologul cel palid al parcului, născut în Germania, stă pe buza unei văi liniștite, numite Levionaz, și așteaptă să cântărească niște ibecși. Mai devreme, în timpul zilei calde și frumoase, câteva pâlcuri de patru-cinci capre au țopăit cu eleganță pe platou și au păscut pe pantele înalte ale circului glaciar. Dar în seara asta ignoră drobul de sare pus de von Hardenberg lângă un cântar electronic. „Nu știu unde ar putea fi“ – mormăie el.

În 1993, n-aveai cum să le ratezi: erau vreo 5.000 în parc, mai multe ca niciodată. De atunci, s-au tot împuținat.

Nimeni nu știe sigur de ce, dar teoriile abundă. Von Hardenberg are și el două. Una e că în ultima vreme se împerechează femelele mai bătrâne, care dau naștere unor iezi mai plăpânzi, cu mai puține șanse de supraviețuire. Cealaltă teorie ține de schimbările climatice: pe vremuri, iarba cea mai abundentă se găsea aici în miezul verii, când se nasc iezii de ibex. Acum, fiindcă ninge mai puțin, iarba răsare mai devreme, așa că nou-născuții au parte de mai puțină mâncare, lapte mai puțin hrănitor și mai puține șanse de a trăi suficient încât să-și găsească parteneri și să facă, la rândul lor, iezi.

Von Hardenberg speră ca o analiză a datelor colectate prin satelit – care arată evoluția vegetației de pe pășunile alpine în ultimele trei decenii – să ajute la rezolvarea misterului. Dar caprele-ibex sunt un foarte vechi mister – spune el. Pe coastele Pugliei, tocul cizmei Italiei, s-au găsit fosile care arată că sunt o prezență străveche. La fel spun și intestinele lui Ötzi, mumia de 5.300 de ani bine păstrată găsită în 1991; analiza ADN a indicat că ultima lui masă a conținut carne de ibex.

„{i totuși după atât timp tot nu s-au adaptat cum trebuie la traiul de aici – spune von Hardenberg. În zone mai joase au fost vânate încă din timpuri preistorice, probabil de aceea au fost împinse tot mai sus. După mii de ani, s-au obișnuit cu clima aspră, dar tot nu le priește zăpada abundentă din iarnă.“

Odată cu lăsarea nopții, valea Levionaz prinde viață. O marmotă bea dintr-un pârâu vijelios. O vulpe găsește o capră neagră moartă într-o crevasă și se bucură de o cină improvizată. Dar nici urmă de ibecși.

Ei sunt motivul existenței Parcului Gran Paradiso, dar nu sunt singurii săi locuitori de seamă.

În dealurile de gnais mai sus de Nivolet, cercetătorul Luca Corlatti urmărește caprele-negre, mai puțin celebre aici, dar mai numeroase – cam 8.000 la ultima numărătoare – și cu o populație mai stabilă. Pe pantele verzi de la Orvieille, Caterina Ferrari descifrează personalitățile și structurile sociale ale marmotelor – rozătoare blănoase, ca niște ursuleți, comice cu umbletul lor agale prin iarba înaltă, avertizându-se reciproc cu fluierături codate. Iar pe o plută de pe Lacul Djouan, Rocco Tiberti prinde în năvod mii de păstrăvi-fântânel, eliminând o specie care face prăpăd între insecte și alte organisme locale încă din anii ’60, când a fost importată.




Mai sunt și lupii. În 2007, la peste un secol după ce specia a fost exterminată în aceste locuri, a apărut o haită cu șapte membri în Valle d’Aosta. Când câțiva ciobani au pierdut oi, s-a dat vina pe lupi. În 2011, haita a dispărut, „probabil împușcată“ – spune von Hardenberg –, dar anul următor și-a făcut apariția o altă pereche, de data aceasta în luxurianta vale Soana. Toamna trecută erau din nou cel puțin cinci în regiune.

Bruno Bassano, veterinarul și administratorul științific al parcului, spune că lupii sunt de mare folos: păstrează echilibrul ecologic împuținând vulpile și mistreții. Dar printre localnici părerile sunt împărțite. Unii îi consideră o amenințare monstruoasă pentru șeptel. Alții fac bani de pe urma lor. Într-un magazin de delicatese din satul Piamprato se vând tricouri cu caricaturi adorabile de lupi, expuse lângă fâșii de prosciutto.

Anna Rotella nu-și face probleme. Într-o dimineață limpede de iulie, în Valsavarenche, mulge zeci de oi albe și capre împreună cu partenerul ei, Claudio Duguet, apoi mână turma peste apele învolburate ale Râului Savara, către un loc cu iarbă bună. „Doar cine nu știe se teme de lup – spune Rotella. Fermierii și ciobanii educați știu că nu e rău. Îi e doar foame și lui, ca oricărui animal.“

În partea piemonteză a parcului, membrii îmbujorați ai familiei Longo – Beppe, Lina și fiul lor adult, Claudio, plus prietena lui, Licia – spun că nici pe ei nu-i supără lupii. Trăiesc într-o casă de piatră în formă de A, înconjurată de pante de smarald brăzdate de cascade și urme de avalanșe. Aici totul se face manual, cum se făcea cu sute de ani în urmă. Singura concesie făcută modernității e un telefon mobil.

În cotcodăcitul găinilor și clinchetul tălăngilor, Beppe și Claudio scot șase roți de cașcaval dintr-un tuci ruginit în care fierbe laptele proaspăt muls. Lina scoate mingi galbene de unt dintr-un putinei vechi, apoi le bate până face din ele o cărămidă. Licia spală rufe într-o cadă, cu o perie, o piatră și cu apa care coboară șerpuind de pe deal, ajungând aici printr-un sistem complicat de jgheaburi.

La fel trăiesc alte vreo zece familii din vale. E o economie de subzistență: profitul pe care-l scot din vânzarea lactatelor la piață acoperă chiria și alte câteva cheltuieli. Dar – spune Lina – e un stil de viață la fel de prețios pe cât e de vechi.

În cafeneaua din Degioz, Luigino Jocollè spune că în ziua de azi nu există bani destui pentru parcurile naționale și birocrația e prea mare. Când legile de mediu se ciocnesc cu regulamentele pentru construcții și interesele afaceriștilor, amestecul unic de cultură și conservare al parcului e greu de păstrat. Nimic nou.

„În Gran Paradiso – spune Jocollè – trebuie să păstrăm mereu echilibrul între prioritățile sociale și cele naturale.“


Articolul a apărut în ediția de februarie 2015 a revistei National Geographic România.
Jeremy Berlin este membru al echipei National Geographic. Fotograful Stefano Unterthiner trăiește aproape de Gran Paradiso. Anul acesta va publica o carte despre parc.


sâmbătă, 5 decembrie 2015

Copil iubit



Copil iubit

de Traian Dorz

Copil iubit cu ochi senini
Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.

-Dar astăzi magii nu mai vin
şi nici păstori să-Ţi cânte lin,
Copil iubit cu ochi senini
Tu vii străin printre străini...

Copil iubit cu chipul blând
Te naşti şi azi ca oarecând
de mii de ani în chip sărman
Tu vii în lume an de an. 

Şi ştii că cei ce-Ţi cântă azi
scuipa-vor mâine-al Tău obraz
şi totuşi Tu Copil preablând
cobori ca anii rând pe rând.

Demult, cu suflet plin de dor
Te-ai coborât de mila lor-
în ieslea rece-ai fost culcat,
şi nimeni nu s-a-nduioşat.
L-ai Tăi Isuse ai venit,
ei, neştiind Te-au răstignit.
Iar Tu cu suflet plin de dor
iertând, cereai iertarea lor.

Copil iubit, ceresc hoinar,
azi baţi la uşi închise iar.
O, Te-am văzut Copil iubit
din mii de praguri izgonit,
la mii de uşi ai aşteptat
dar în zadar!-Erai uitat.
Azi tot mai mulţi Te-aruncă-afar?
ceresc şi sfânt şi drag hoinar!

Şi totuşi, iar, sub chip sărman
cobori la oameni an de an
cu bine răul să-l plăteşti
să chemi, să ierţi şi să iubeşti;
să-mparţi avutul Tău divin
acelor ce la Tine vin,
murind pe cruce între hoţi
s-arăţi cât îi iubeşti, pe toţi!

Copil, ceresc şi sfânt copil
ascuns sub chipul cel umil,
Tu baţi la toţi, dar toţi se-nchid
mai reci ca piatra lor din zid...
-O, mâine şi ei uşa Ta
pe veci închisă-o vor afla.
Azi plângi Tu starea-n care zac
dar mâine ei vor plânge-n veac.

Nemurirea sufletului

Nemurirea sufletului

Intr-o scoala, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Vazand chipurile nedumerite ale micutilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masa si il arata tuturor:
- Vedeti cum merge acest ceas ? Ca si un om care traieste, tot astfel ceasul ticaie si rotitele lui se invart.
Dupa aceea, a pus ceasul pe catedra, i-a demontat cu grija carcasa de metal si a scos mecanismul plin de rotite mici, ce continuau sa se invarta.
- Vedeti, chiar daca am scos motorasul din carcasa, el continua sa mearga. Tot asa si sufletul, cand paraseste trupul, dupa moarte, continua sa traiasca. Sufletul este nemuritor si, de aceea, trebuie sa ne ingrijim nu doar de trupul nostru, ci si de suflet. Asa cum aveti grija sa nu va murdariti hainele sau sa nu va raniti lovindu-va, tot asa trebuie sa fiti mereu atenti ca nici sufletul vostru sa nu se "murdareasca" de pacate sau sa fie doborat de ispite si neputinta. Sufletul trebuie sa fie mereu curat, fara rautate si fara pacat, fiindca doar asa el poate primi lumina binecuvantata a dragostei dumnezeiesti. Doar asa sufletele noastre pot iubi si pot fi iubite.
"Sufletul traieste vesnic si nu poate muri, caci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarasi se va uni cu trupul."


Sursa:http://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-copii/povestiri-talc/nemurirea-sufletului-79193.html

miercuri, 2 decembrie 2015

Au trecut



Au trecut
de Traian Dorz

Au trecut ca norii anii
Vremea i-a mânat spre munţi
Peste tâmple cern castanii
Floarea perilor cărunţi.

Tot mai mult rămâne-n urmă
Şi-nainte mai puţin,
Prin a lumii nouă turmă
Eşti strein, tot mai strein.

Cei porniţi cu tine-odată
Pe-al vieţii drum, s-au dus,
Tu cu zarea-nsingurată
Lâncezeşti dup-un apus.

- Tot nu vezi nimicnicia
Celor după care alergi?
Tot nu crezi în veşnicia
Locului spre care mergi?

- Dacă este după moarte
Viaţa-n care n-ai crezut,
Ce vei face-a veci departe
Şi pe veci de veci pierdut?

Al cui e soarele?



Al cui e soarele?
de Traian Dorz

Al cui e soarele de-a pururi
Al cui pământul pentru veac?
- Cine-a venit aici puternic
Şi cine n-a plecat sărac.

Cine-i pe lumea asta veşnic
Şi ce-i aici netrecător?
- Ce oare e mai slab ca viaţa
Ce zboară oare mai uşor?

Ce-i mai supus ca omu’-n lume
La trecere şi la dureri?

Ce zi nu poate să ne-aducă
Sfârşitul unei triste seri?

Cine-a putut opri vreodată
Vreun timp şi soare pentru el?

- Cine-a putut scăpa pe lume
De putrezirea de vreun fel?

A cui averi n-au fost trecute
Şi-a cui locaş nu s-a mutat?

- A cui tărie n-a fost frântă
şi-a cui putere n-a-ncetat?

...Sărmane călător, ia seama
La câţi au fost şi nu mai sunt,
Aceiaşi soartă te aşteaptă
Nu-ţi crede raiul pe Pământ

Sfantul Dorotei din Gaza

Sfantul Cuvios Dorotei din Gaza este sarbatorit pe 13 august. Avva Dorotei s-a nascut in Antiohia, in jurul anului 500, intr-o familie de crestini. A facut numeroase studii, printre care si medicina. Timp de 15 ani a stat intr-o manastire la sud de Gaza, impreuna cu avva Varsanufie si avva Ioan, avandu-l ca staret pe Serid. In aceasta manastire a indeplinit ascultarea de portar, dar avand in vedere studiile sale de medicina, i s-a incredintat si infirmeria manastirii. Odata cu moartea lui Ioan si a lui Serid, Dorotei s-a retras de aici, construind o manastire in apropierea acesteia. A trecut la cele vesnice intre 560 si 580.
Avva Dorotei a tinut mai multe conferinte duhovnicesti, care au fost publicate mai tarziu sub numele de ,,Invataturi". Ele au fost stranse la un loc de un calugar din Manastirea Studion din Constantinopol si publicate apoi in Migne, impreuna cu opt epistole scurte. Invataturile lui Dorotei au fost traduse si in romaneste, iar traducerea a fost indreptata de episcopul Filaret al Ramnicului si tiparita in 1784, la tipografia acelei episcopii.

Sfaturi duhovnicesti ale Avva Dorotei

„Cea dintai mandrie este cand cineva dispretuieste pe fratele, cand il socoteste ca fiind nimic, si pe sine ca fiind mai presus ca el. Acesta, de nu se va trezi repede si de nu se va sargui sa scape de ea, vine pe incetul si la a doua mandrie, prin care se mandreste impotriva lui Dumnezeu si-si pune pe seama sa ispravile savarsite, nu pe seama lui Dumnezeu“.
„Smerenia cea dintai consta in a socoti cineva pe fratele sau mai intelept decat pe sine si intrecandu-l pe el in toate, si, simplu graind, asa cum a zis sfantul acela, in a se socoti pe sine mai jos decat toti. Iar a doua smerenie consta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor. Aceasta se naste in chip firesc in suflet din lucrarea poruncilor. Caci, precum cand pomii poarta rod mult rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poarta rod se inalta si sta drept - dar sunt unii pomi care tocmai deoarece ramurile urca in sus nu poarta rod, iar de ia cineva pietre si le atarna de ramuri si le trage in jos acestea fac rod -, asa este si cu sufletul: cand se smereste aduce rod si cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult. Astfel, sfintii, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vad pe ei mai pacatosi“.
,,Caci, cand constiinta noastra ne spune sa facem aceasta si sa dispretuim glasul ei, si iarasi ne spune si nu facem, ci ramanem calcand-o pe ea, o astupam, si nu mai poate sa ne vorbeasca limpede de sub povara asezata asupra ei. Ci ca un sfesnic ce luceste printr-o ceata incepe sa ne arate lucrurile in chip mai afumat, mai intunecos, si asa, datorita inaintarii pacatului, nimenea nu-si mai poate vedea limpede fata sa, ci ca intr-o apa turburata de multe gunoaie".
„In orice lucru va gasiti, chiar si urgent si serios, nu vreau sa actionati cu incordare si framantare, ci fiti pe deplin convinsi ca orice lucru savarsiti, mare sau mic, nu e decat a opta parte din ceea ce noi cautam, in timp ce a-si pastra calmul, chiar daca in fapt se ajunge si la lipsuri in timpul lucrului, reprezinta jumatate sau patru optimi din scopul cautat. (…) Nu va faceti niciodata nedreptate nici voua insiva, nici celorlalti, ci mai degraba sa fie lasat acel lucru si sa nu mai fie facut deloc, decat sa va tulburati unii cu altii. Altminteri, pierdeti jumatate (…) savarsind doar o optime, ceea ce este evident necugetat.“


Sursa  :http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-dorotei-gaza-149647.html