Doamne !

Doamne!
de Nicoleta Mija Benos

Privesc şi lucrez mereu multe icoane,
Ascult tăcerea din ochii tăi Doamne,
Doar Tu ştii când pe mine mă doare,
Primesc numai de la tine milă mare,
Nimic în viaţa asta nu este la întâmplare.

Au fost zile când am urlat de durere,
Dispare totul sub a ta caldă mângâiere.
Am trăit-o fără să mă revolt pe cineva,
M-am rugat şi am înţeles vrearea Ta.
Din toate am învăţat mereu ceva.

Nu am acuzat, pe alţii nu am învinovăţit,
Cu nimeni nu am avut ceva de împărţit.
Nu am căutat soluţii care sporesc suferinţa
Am ales drumul milei şi al credinţei,
Dar şi calea iubirii creştine şi a umilinţei.

Porunca Ta este puterea pe care o primesc,
Aşa am reuşit în viaţa asta să mai trăiesc.
Din ce primesc dau şi altora care suferă,
Dar şi celor care câteodată rău mă supără,
Sunt mulţi care mai rău ca mine îndură.

Eu vreau să-i arăt cum în mine iubirea creşte
Doamne eu nu judec pe cel care mă răneşte,
De frică, de durere, din ură sau bună ştiinţă,
Poate din cea mai grea şi dureroasă neputinţă
Sau din cea mai gravă lipsă de conştiinţă.

Tu eşti judecătorul, te rog să-l binecuvântezi,
Pe mine şi pe el cu iubire să ne îmbrăţişezi.
Să mergem cu toţii la Biserică ca să ne mângâie,
Păcatele să le cureţe prin sfânta Spovedanie
Să ne întărească în har prin Împărtășanie.

Puterea cuvintelor

PUTEREA CUVINTELOR
de Nicoleta Mija Benos

Cuvintele ne pot uni pe viaţă,
Cuvintele ne pot lua la harţă.
Cuvintele ne pot şi vindeca,
Cuvintele ne pot şi ierta.

O inimă deschisă, plină de iubire,
Iţi lasă multe cuvinte în amintire.
O inimă închisă sau chiar rănită,
Vorbeşte printr-o tăcere chinuită.

Un cuvânt lasă în suflet o amprentă,
Trebuie să fii conştient sau conştientă,
Să taci atunci când eşti nervos,
Şi nu poţi să spui un cuvânt frumos.

Când eu am fosta câteodată certată,
Nu am fost pe nimeni supărată.
Poate cuvintele câteodată m-au rănit,
Ştiu să fiu bună cu ele la nesfârşit.

Cuvintele mi-au adus numai iubire,
Cuvintele pline de nectarul fericirii.
Cuvintele dăruite de Dumnezeu,
Cuvintele sfinte din sufletul meu.

Socrate intemeietorul dialecticii

Socrate intemeietorul dialecticii

Ca si sofistii, Socrate se afla, ca sa ne exprimam asa, cu amindoua picioarele pe temelia luminismului, caci nici el nu mai accepta parerile traditionale ale poporului, ci le su­pune mai intii unei judecati critice, fiindca numai cunoasterea trebuie sa devina principiul suprem al sufletului. Socrate credea in rostul inalt al ratiunii umane, care, daca formeaza destinul omului, atunci acesta isi realizeaza intelesul adinc al vietii. Desigur ca aici nu este vorba despre o ratiune ce se pierde in reflexiuni teoretice, ci despre o ratiune practica, care se afirma fata de problematicul vietii, solutionindu-l.
Intre filo­zofia lui Socrate si fanfaronadele sofistilor exista totusi o deosebire fun­damentala. Caci in timp ce sofistii, patrunsi de un scepticism ucigator, relativizau si problematizau orice cunoastere si orice moralitate, Socrate traieste din convingerea nestramutata ca trebuie sa existe un adevar absolut, ce este independent atit de parerile insilor cit si de parerile maselor de oameni. Fata de relativismul sofistilor, dupa care fiecaruia in fiecare moment ii este adevarat ceea ce i se pare, fata de lipsa de convingere, ce nu se fundamenteaza pe argumente, ci cauta sa determine numai prin vorbe, Socrate este patruns in intreaga lui fiinta de adeva­rul ca exista un adevar, care are valabilitate peste toate parerile, asa­dar o masura dupa care trebuie judecata si examinata orice afirmatie. Socrate crede in valabilitatea adevarului si dreptul critic al acestuia. Aceasta convingere nu poate fi dovedita, din pricina ca ea este conditia oricarei argumentari. Cel care nu o are, in acesta poate fi nu- mai trezita, intrucit acesta invata sa reflecteze asupra sa insusi. Socrate nu vrea sa-i deprinda, pe aceia cu care discuta, decit la aceasta auto-cunoastere. Luminismul i-a dus pe greci la lipsa de masura ; ceea ce cauta Socrate era adevarul ca o masura, careia trebuie sa i se supuna toti indivizii. Acest adevar era "Logosul", care se afla in adincurile ratiunii umane, in om si de aceea el nu poate fi descoperit decit prin reflexiunea proprie a gindirii, asadar prin cunoasterea rationala. Legile gindirii si cu acestea conditiile oricarei cunoasteri rationale se afla in ratiune. Socrate descopera astfel in legile ratiunii umane o lume noua, ce se afla in afara perceptiei senzoriale si a parerilor individuale. Cu aceasta descoperire Socrate depaseste senzualismiul si relaitivlsmul sofis­tilor si fundamemteaza, pentru prima oara in istoria gindirii omenesti, "stiinta", ceea ce inseamna cunoasterea fundamentata pe legile ratiunii. Istoricii filozofiei antice grecestisint de acord, cind sustin ca Socrate este cel dintii filozof, care face constient deosebirea clara intre "stiinta" - cunoastere fundamentata - si "parere" (Sola). Stiinta ade­varata este numai stiinta notionala, notiunea fiind fundamentul stiintei sau, cu alte cuvinte, norma ce imprumuta cunoasterii general-valabilitate, ce desi se afla in fiecare individ este totusi independenta fata de acesta.
Dar notiunile stiintifice trebuiau sa fie descoperite, fiindca Socrate nu pretinde - cum faceau sofistii - ca el ar fi in posesia adevarului ultim, ci el este in continua cautare a acestuia. In clipa in care el desco­pera o notiune, aceasta ii pune indata alte probleme, descoperirea altor notiuni, asa ca el trebuie sa fie mereu in cautarea adevarului. Socrate a presimtit, ceea ce va exprima clar, doua milenii mai tirziu, Kant si anume ca stiinta este "o eterna problema", ca si viata, dealtfel. De aceea socotim ca Schleiermacher are perfecta drep­tate, cind afirma ca meritul lui Socrate este ca el a descoperit conceptul "stiintei", al unei stiinte ce este departe de a fi savanta, ci se gaseste in cea mai strnsa legatura cu viata si realitatea omului. Acelasi lu­cru il afirma si Aristotel, cind vorbeste despre Socrate. Caci, daca in­telegem sensul adevarat al conceptului "filozof", atunci acesta este un om care cauta sa se lamureasca pe sine si pe semenii sai cu privire la relatia dintre gindire si activitate si, din acest punct de vedere, nu este deloc indraznet a afirma ca Socrate este cel dintii care merita numele de filozof. De aceea si metoda si forma in care filozofeaza Socrate este cu totul alta decit a sofistilor. Acestia din urma impuneau ideile lor cu siquranta apodictica, fiindca acestora le lipsea smerenia si "seriozi­tatea erosului filozofic", in timp ce Socrate nu voia decit sa fie un cau­tator al adevarului si un trezitor al omului din somnolenta nestiintei, pentru ca acesta sa descopere adevarul in adincurile fiintei sale pro­prii. Destinul filozofului veritabil acesta este : de a fi trezitorul sufletu­lui uman din somnolenta in care l-a scufundat viata cotidiana si haosul parerilor si a-l face astfel sa ajunga la adevarul, ce este imanent ratiunii umane. Salvarea sufletului din neadevar, in adevar, din haos in cosmos, este marea chemare a filozofului. Din acest motiv Platon il considera pe Socrate a fi cel mai genial desteptator al omenirii la lumina adevarului si aceasta pe buna dreptate, caci lui Socrate i-a fost harazit darul de a deveni imaginea eterna a filozofului, ca desteptator al altora la consti­inta intelepciunii.
Dintr-o falsa interpretare a spusei lui Aristotel ca Socrate a desco­perit doua lucruri: metoda inductiva si determinarea notionala a gene­ralului, Nietzsche il acuza pe Socrate ca ar fi devalorizat instinctul dintr-o tendinta bolnavicioasa a acestuia de a evidentia importanta logicului si a puterii rationale a omului. Aceasta este presupusa mare meteahna pe care Nietzsche o descopera la Socrate. Aceasta este insa o invinuire gratuita, fiindca Socrate nu neaga importanta instinctului si nici nu face distinctia intre instinct si gindirea logica, cum crede Nietzsche, ci el face distinctia intre stiinta si ne­stiinta, intre nebunie si intelepciune. El combate pe oamenii politici, fiindca ei nu sint intelepti si deci nu au instinctul corect al politicii. So­crate accepta arta si literatura timpului sau, dar el combate pe poetii care se cred atotstiutori. El discuta cu meseriasii care erau calificati in meseria lor, dar combatea credinta acestora, dupa care ei credeau ca ar fi intelepti si in celelalte lucruri importante, cum ar fi guvernarea, face­rea legilor, educatia etc. Socrate nu condamna instinctul, ci spoiala cul­turala a timpului sau.
Patruns de chemarea inalta a filozofului, Socrate se adreseaza tutu­ror : atit profanilor cit si sofistilor, oamenilor politici si artistilor, panto­farilor si altor meseriasi, dar mai ales tineretului. Mereu prin pietele pu­blice, pe strazi, prin gimnazii si ateliere, el tinea calea oamenilor si-i provoca la discutie. Discutia lua forma dialogului, prin care Socrate cauta sa trezeasca pe oameni la constiinta adevarului. Geniala arta a lui Platon ne-a redat aceasta metoda socratica - pe care Platon o numeste "dialectica" - intr-un chip neasemuit de intuitiv. Dupa acesta, metoda lui Socrate avea doua parti: una negativa si alta pozitiva. Mai intii Socrate se tinea cu parerea lui pe linga parerea interlocutorului sau si se preface ca este nestiutor, lasindu-se sa fie in­vatat. Apoi el incepe sa puna acestuia intrebari si, prin concluziile pe care le trage din raspunsurile primite, il sileste sa recunoasca ca, in pro­blema respectiva, el stie "ca nu stie nimic". Socrate nu voia sa indu­plece prin vorbe, ci sa convinga prin argumente si de aceea el trebuia sa conduca pe cei care erau asa de convinsi intr-un chip fals despre sti­inta lor, prin drumul nestiintei. Socrate era convins ca conditia esen­tiala a progresului in stiinta este smerenia. De aceea partea aceasta a metodei socratice se numea destructiva, iar mijlocul prin care el cauta s-o realizeze "ironia". Apoi Socrate silea, prin intrebari maiestrite, pe interlocutorul sau sa gaseasca singur ceea ce era cautat, fiindca doi gasesc mai mult si mai sigur decit unul singur. In felul acesta Socrate trezeste activitatea proprie a interlocutorului sau si-l conduce, prin in­ductie, la cunoasterea intemeiata pe notiune. Pe drumul inductiei So­crate ajunge la definitie ce reprezinta adevarul.
Cine studiaza si adinceste metoda socratica ajunge la concluzia ca Socrate progreseaza mai intotdeauna numai pina la definitie notio-nala, ce este de fapt o indicatie spre alte definitii si de aceea aproape toate dialogurile platonice in care Socrate este vorbitorul principal, se termina printr-o intrebare. In decursul discutiei Socrate ajunge sa for­muleze definitii reale si daca el pune in discutie iarasi aceste definitii, o face numai pentru a-i dovedi interlocutorului sau ca toata stiinta umana este numai o frintura. Si apoi prin aceasta Socrate-ca si Kant mai tirziu-cauta sa invete pe oameni sa filozofeze si nu filozofie, ceea ce inseamna sa le indice drumul corect pe care se ajunge la adevar.
Prin aceasta metoda Socrate voia sa impinteneze spiritul la activi­tate proprie, la o cunoastere veritabila si la autocunoastere. Pentru el stiinta nu era ceva dat, ci ceva vesnic problematic. Numai prin autocunoastere omul poate-dupa Socrate - face dovada ca are spirit. Caci spiritul inseamna refle-xiune asupra sa insusi sau autocunoastere. De aceea autocunoasterea si cu a fi persoana spirituala este unul si acelasi lucru. Iar daca urmarim ideile socratice, expuse in dialogurile platonice, ajungem la concluzia ca aceasta "autocunoastere" este "autodeterminare". In fiecare om-crede Socrate-se afla determinarea sa originara si daca viata acestuia se desfasoara intr-un mod corect, daca omul este constient de aceasta determinare originara, atunci el ajunge la maturitate sau la o forma. Desavirsirea nu vine insa de la sine, ea nu cade din cer, ci ea pretinde incordarea tuturor puterilor, a tuturor nazuintelor si daruirea intregii fiinte in slujba realizarii ideii sale, ceea ce inseamna o neostenita cu­noastere de sine, ce trebuie sa duca la autoeducatie. Drumul ce duce la aceasta inseamna munca, suferinta si o continua autodepasire. El duce uneori prin infringeri la victorie. Pentru Socrate scopul cel mai inalt al omului este : a raminea cu fiinta sa originara si prieten cu destinul sau, ceea ce inseamna ca omul trebuie sa se cunoasca pe sine insusi, pentru a deveni ceea ce trebuie sa fie.
N. Balca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/socrate-intemeietorul-dialecticii-71704.html

Poiana cu narcise de la Mogoseni si Zavoaiele Borcutului * Transilvania

Poiana cu narcise de la Mogoseni si zavoaiele Borcutului *Transilvania


Poiana cu narcise de la Mogoseni

CAI DE ACCES
*De pe DN17/E58-576 spre Beclean ,dreapta pe DJ172 pana in satul Mogoseni

Rezervatia se afla la sud de localitatea Mogoseni pe terasa a IV-a ,a Somesului Mare si reprezinta o suprafata de faneata umeda foarte bogata in narcise .Aparitia ochiurilor de apa si a suprafetelor mlastinoase din aceasta zona se datoreaza alcatuirii geologice si morfologice a zonei respective.

Zavoaiele Borcutului 

CAI DE ACCES
*De pe DN17D Beclean Salva se intra pe DN17C Salva-Romuli

Reprezinta o depunere de travertin si tuf calcaros din care ies la suprafata ape minerale si dioxid de carbon liber.Izvoarele minerale sunt situate pe un con de travertin care ocupa o suprafata de cca.800mp acoperit in cea mai mare parte de o padure de conifere.

Bibliografie-,,Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale de recreere
si agrement din Transilvania-Mandri de Romania

                     

Rugaciunea Sfintei Filofteia

Rugaciunea Sfintei Filofteia

de Maria Filipoiu

Sfântă Mare Muceniță a Lui Hristos, Filofteia,
ne rugăm Ție cu genunchii plecați
și credință în lacrimi fierbinți,
adă-Ți aminte de neputințele omenești
care înconjoară pe tot muritorul,
de la naștere, întocmai ca mrejele unui păianjen.
Întru aceste mreje fiind căzuți și noi,
neputincioșii, neputând scăpa de ele,
te rugăm pe Tine să ne fii mijlocitoare către Dumnezeu,
ceci El însuși Te-a trimis în această țară,
să o aperi și să o păzești de toate răutățile:
de ură și războaie, de morțile năpraznice,
de ereziile care se ridică deasupra noastră,
să surpe Biserica Maicii Noastre,
care cu harul Lui Dumnezeu și cu rugăciunile Tale
stă neclintită până astăzi.
Te rugăm să te milostivești spre rugăciunile părinților,
spre lacrimile maicilor, spre cererea pruncilor și spre noi,
păcătoșii, care în rugă îți cerem ajutor și mântuire.
Ca preamărit și slăvit să fie numele Tău,
acum și pururea, și în vecii vecilor,
Amin!

Rugaciune Sfantului Anton

RUGĂCIUNE SFÂNTULUI ANTON
de Maria Filipoiu

Sfinte ocrotitor Anton,
Din suflet smerit te rugăm
Să ne alungi al vieții suspin,
Cu puterea harului divin!

Cu lacrimi în ochi ne-nchinăm,
Când cruce de gând înălțăm
Spre împărăție cerească,
Să ne dai pacea sufletească!

Pe valul vieții de tristeți
Să pui daruri dumnezeiești!
Prin mister ridică păcatul
Ce ne-a împovărat sufletul!

Vindecă rană din suflet
Și dă-ne gândul înțelept!
Duhul Sfânt să intre în casă,
Când soarta este nemiloasă.

De sacră milostivire
Îți aducem mulțumire.
Că îndulcești al vieții amar,
Preaslăvire ți-aducem în dar.

Sfanta Alexandra intemeietoarea Manastirii Diveevo

Sfânta schimonahie Alexandra, pe numele de mireancă Agatha Semionovna Melgunova, s-a născut la începutul secolului al XVIII-lea în Rusia. Pe când trăia în lume, ea era o proprietară înstărită de pământuri din ţinuturile Iaroslavl, Vladimir si Riazan. A rămas văduvă de tânără şi s-a hotărât să intre în mănăstirea de maici „Florovski” din Kiev, unde a fost tunsă în monahism în jurul anului 1760, sub numele de Alexandra. Avea multă râvnă pentru cele duhovniceşti şi ducea o viaţă ascetică.
Nu i-a fost însă rânduit să rămână mult în mănăstirea de metanie. Maica Domnului i-a apărut într-o vedenie şi i-a spus că este aleasă să întemeieze o mănăstire nouă. A întreprins multe pelerinaje şi, sub îndrumarea Maicii Domnului, Maica Alexandra a reuşit să găsească locul ales pentru viitorul lăcaş de rugăciune: satul Diveevo din provincia Nijni-Novgorod. În acele vremuri, nu departe, înflorise şi mănăstirea de călugări din Sarov, care avea mulţi pustnici ce vieţuiau după reguli aspre.
Sub îndrumarea acestor pustnici, Maica Alexandra a închegat o mică comunitate de ucenice lângă biserica ridicată în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan, din apropierea Sarovului. Primirea pelerinilor, lucrul mâinilor, sărăcia de bună voie şi neîntrerupta rugăciune a lui Iisus – iată ce a insuflat Maica Alexandra obştii din Kazan – „os din osul si carne din carnea deşertului Sarov”.
Faptele cele bune făcute în taină
Maica Alexandra şi-a donat toată averea sa: jumătate pentru construirea şi renovarea bisericilor, iar cealaltă jumătate pentru a ajuta orfanii, văduvele şi oamenii săraci. Pe sine se întreţinea de pe urma muncii mâinilor sale. Curăţa staulul vitelor, spăla haine; nu se dădea în lături de la orice muncă, indiferent cât ar fi fost de grea. Smerenia sa adâncă şi faptele ei bune făcute în taină i-au impresionat pe ţăranii care trăiau în Diveevo.
Maica Alexandra a fost cunoscută şi cinstită încă din timpul vieţii ca fiind foarte iscusită în viaţa duhovnicească. Îi călcau pragul tot felul de oameni – de la cei simpli, până la cei sus puşi. Cu toţii doreau să-i asculte îndemnurile şi să-i primească binecuvântarea.
Cu două săptămâni înainte de moarte, ea a fost tunsă în marea schimă îngerească. Tot în această perioadă, a prezis construcţia unei mari mănăstiri şi tulburările care vor avea loc cu acest prilej. Domnul a chemat-o la Sine în ziua de 13 iunie 1789.
Minunile şi vindecările Sfintei schimonahii Alexandra de la Diveevo
Mărturiile despre minunile şi vindecările făcute de Maica Alexandra după moartea sa începuseră să apară la scurt timp şi să fie lăsate în scris în mănăstirea de la Diveevo.
În 1879, locotenentul în rezervă F.N. Sergeyev era la un pas de moarte, suferind cumplit de o boală incurabilă. La îndemnul Sfântul Serafim de Sarov, el a mers la Mănăstirea Diveevo pentru a se unge cu mir ce izvora din moaştele Sfintei Alexandra. În acel moment, el însuşi i-a văzut sfintele moaşte: scheletul întreg, oasele de culoarea chihlimbarului, iar din craniu izvora sfântul mir din trei părţi: din mijlocul frunţii şi din cele două orbite. S-a întors acasă complet sănătos, slăvind pe Dumnezeu, Care face minuni prin sfinţii Săi.
Unei femei grav bolnave, Sfânta Alexandra i-a poruncit în vis să meargă la Sfântul Serafim de Sarov ca să se vindece, iar aceasta ascultând, a primit tămăduire. Sfânta Alexandra face minuni şi prin icoana sa de la Mănăstirea Diveevo, care a început sa fie cinstită drept făcătoare de minuni.
„Până în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei”
Însuşi Sfântul Serafim de Sarov vorbea despre Maica Alexandra, încă din timpul vieţii ei, cu o profundă cinstire. „Îmbrăcămintea ei avea multe cârpeli, şalul îi era vechi, iar ochii ei erau mereu înlăcrimaţi. Până în ziua de astăzi îi sărut urmele picioarelor ei.”
După adormirea ei în Domnul, tot Sfântul Serafim mărturisea că Sfânta Alexandra se află lângă tronul lui Dumnezeu şi că într-o zi a învăţat-o pe o soră rămasă la Diveevo să le ceară tuturor să i se roage astfel, îngenuncheaţi la mormântul ei: „Maica şi stăpâna noastră, iartă-mă şi roagă-te pentru mine. Aşa cum ai fost iertată de Domnul, aşa să fiu şi eu iertată, şi adu-ţi aminte de mine în faţa tronului lui Dumnezeu”.
Sfânta Alexandra Schimonahia, Stareța și Întemeietoarea Mănăstirii Diveevo este cinstită pe data de 13 iunie, iar o părticică din sfintele ei moaște se păstrează în racla din biserica mare a Mănăstirii Frumoasa din Iași.

Maria Burlă
Sursa: doxologia.ro

Preluat de pe-http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfanta-alexandra-intemeietoarea-manastirii-diveevo-152282.html

Nenastere...

Nenaştere...

de pr.Nicusor Stroe/24 dec.2015


Îngropat în cărnuri şi-n beteală,

asomat în trafic şi în mall,

Se coboară-n Lume cu fereală

şi Se-ascunde astăzi în Prestol.


Orbit de instalaţii de sezon

şi alungat de-a Chipului spoială

aşază în Altare avaton,

în ultim spasm de-a pune rânduială.


Gonit din legile de pe Pământ

prin nupţial-edicte reînviind Sodoma,

El, Cel Dintâi, din Urmă şi Nesfârşit Cuvânt

muceniceşte-n fraţii ce rotunjesc Pleroma.


Astăzi, Lumea, cărei'''' i-a-nsemnat cu sânge

pragul şi uşorii caselor de fii,

Îl sugrumă-n apa-n care îşi întinge

legilor condeiul plin de scârnăvii.


Anu-acesta ţara

(când erai în pântec)

i-a-mpins Mamei scara

în huliri, nu-n cântec.


Anu-acesta Lumii,

în al cărnii cort

în care Te-nvălui,

i se naşte-un Mort.


În canope-s puse

drept cutii cu daruri

cele dinlăuntru ale Tale toate.

Peste feţe-s huse

ce imită haruri,

lângă brazi, -icoane -duhuri împăiate.


Anu-acesta vine

ca într-un muzeu

cu figuri de ceară,

-n Chipu-I,

un alt zeu...

Anul din noi

Anul din noi

de pr.Nicusor Stroe

Anul ce vine nu-i decât un număr;
el are timpul tot -sămânţă-n lutul meu.
Priveşte-te-n oglindă peste umăr
şi roagă,-n el, să-ţi intre Dumnezeu.

Dintre pământeni cel mai iubit,
peste pragul inimii să-ţi treacă!
Fii-n mâna Lui toiagul odrăslit
şi timpul care-n Veşnicie pleacă!