miercuri, 14 septembrie 2016

Însemnătatea Sfinților Împărați Constantin și Elena

Însemnătatea Sfinților Împărați Constantin și Elena
de Maria Filipoiu

​În ritualul creştin,
​sunt slăviți Sfinți din icoană,
Împăratul Constantin
​lângă mama sa, Elena.

​Fiu şi mamă au domnit
​în credinţa creştinească,
​prin care au biruit
​duşmani ce-au vrut să-i robească.

​Împăratul a văzut
​noaptea pe cer, semn de cruce.
​Și îndată a crezut
​că la biruinţă-l duce.

​Punându-şi speranţele
​în credinţa de-a învinge,
​a-nsemnat steagurile
​la soldați, cu semn de cruce.

​Învingător, a zidit
​o cetate mult slăvită.
​Prin veacuri a dăinuit,
​Constantinopol numită.

​Că au fost canonizați
​pentru tăria credinţei,
​Sfinţii și Drepții Împăraţi
​sunt exemplul biruinţei.

​În cerească Împărăție,
​apostoli ai lui Hristos,
​au locul în religie
​şi-n calendarul ortodox.

​De creștini e prețuită
​icoana cu Drepții Împăraţi.
Iar ziua-i sărbătorită
​de cei ca Sfinţii botezaţi.

​Nimic nu se munceşte,
​că va ploua cu grindină.
Iar mana pârjoleşte
​legumele din grădină.

​De ulii sunt atacate
​păsările din ogradă.
Iar viile sunt prădate,
​când credinţa-i încălcată.

​Se sfârșește Primăvara
​la vestită sărbătoare.
​Că se resimte Vara
​în plantele roditoare.

​Este marcat anotimp,
​ca începutul de vară.
​În cuiburile din crâng,
​puișori de păsări zboară.

​De n-au fost semănate:
​ovăzul, meiul, porumbul,
​zadarnic sunt lucrate
​muncile lor pe tot anul.

​Sfinţii şi Drepţii Împăraţi
​vor fi prin creştinătate,
​întru Domnul lăudaţi.
​Cu a crucii trinitate.


Din anuarul: ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"
La mulți ani, tuturor cu numele Sfinților Constantin și Elena

Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica


Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica

In temeinica sa lucrare Die Philosophie der Griechen Zeller, cele­brul istoric al filozofiei antice grecesti, face dovada ca, desi epoca in care traieste si activeaza Socrate este mostenitoarea unei comori preti­oase de idei religioase, principii morale si concepte stiintifice, totusi aceasta este chinuita de o criza si dezorientare spirituala destul de gra­va. Ideile mitice despre zei isi pierdusera pentru majoritatea celor culti insemnatatea lor ; chiar si experienta zeilor era trasa la indoiala de catre acestia ; moravurile erau in decadenta ca si respectul fata de legile sta­tului ,- simplitatea si disciplina acestuia au trebuit sa faca loc unui liber­tinaj fara de margini. Principii ce insemnau dispretul oricarui respect fata de drept si lege erau exprimate cu multa indrazneala de generatia tinara. Severitatea si maretia celor vechi, frumusetea si gratia clasica, demnitatea plina de continut a artei incepura sa se transforme intr-o simpla indeminare, ce nu urmarea decit efectul; stiinta se ratacise si aceasta nu numai in ceea ce priveste sistemele singulare, ci chiar in­treaga directie de cercetare a acesteia. Aceasta s-a intimplat in sofis­tica . Dar ceea ce este de admirat este faptul ca puterea creatoare a poporului grec antic n-a putut fi istovita de incercarile grele prin care trecea, ci, dimpotriva, forta lui a fost dinamizata spre noi fapte si mai marete. Desigur, dupa ce formele vechi n-au mai fost respectate, gindirea filozofica nu se mai putea intoarce la acestea. Acest fapt nu insem­na, nicidecum, ca gindirea filozofica a fost silita sa renunte la orice stiinta, la orice principii. Zeller, pe care l-am citat mai sus, afirma ca moravurile traditionale au trebuit sa se plece in fata spiritului innoitor, aceasta din pricina ca acestea se fundamenteaza numai pe instinct si obisnuinta si nu pe o cunoastere clara a necesitatilor lor. Dar cine in­cearca o reabilitare a vietii morale, acela trebuie s-o fundamenteze pe stiinta. Filozofia de pina acum era insuficienta, din motivul ca ea nu era preocupata decit de cercetarea naturii si neglija complet problema omu­lui si viata spirituala  a acestuia. Conceptiile filozofice de pina acum au fost rapuse de subiectivismul, scepticismul si nihilismul etic al sofisti­lor, "fiindca metoda acestora era unilaterala si prea putin condusa de concepte sigure despre natura  si menirea cunoasterii, pentru ca sa poata rezista unei dialectici, ce suspenda punctele diferite de vedere unele prin altele si care combatea posibilitatea stiintei prin schimbarea si nesigu­ranta aparitiilor senzoriale". Pentru a fi posibila o cladire sigura si solida a stiintei, trebuie ca acesteia sa i se sape un fundament mult mai adinc si sa se gaseasca un mijloc gratie caruia "punctele de vedere unilaterale sa se intregeasca reciproc, contrazicerile sa fie echilibrate si in aparitiile lor schimbatoare sa se sesizeze esenta neschimbatoare a lucrurilor". Mijlocul acesta a fost dialectica, sau arta formularii con­ceptelor, iar fructul acesteia a fost idealismul filozofic. Gratie crizei pe care a produs-o sofistica sec. V-lea i.Hr. a fost posibil ca, cum se ex­prima acelasi Zeller, prin slabirea convingerilor morale, sa se nasca necesitatea fundamentarii unei etici stiintifice, prin unilateralitatea fi­lozofiei naturii sa se nasca tendinta spre o cercetare mai cuprinzatoare a lumii, prin contrazicerile pe care le reprezentau unele sisteme dogma­tice, a fost necesar sa se descopere o metoda dialectica, ce se datoreaza nesigurantei observatiei senzoriale si astfel s-a ajuns la o filozofie a conceptelor, iar insuficientele unei conceptii metafizice naive materia­liste au dus in chip necesar gindirea la idealismul filozofic.
Acestea sint trasaturile esentiale ale perioadei filozofice de care ne vom ocupa in cele ce urmeaza. Filozofia de pina acum nu s-a ocupat decit de temeiurile naturii. Abia filozofii sofisti au fost aceia care au pus in centrul preocuparilor lor omul si probleme de natura etica si dialec­tica. Socrate, insa, va face din determinarea notionala a virtutii proble­ma centrala a filozofiei sale. Ceea ce-l va preocupa pe acest intelept antic va fi problema solutionarii problemei morale a vietii  omenesti. Platon si Aristotel  il vor continua pe Socrate.
Interesant de subliniat este faptul ca, in aceasta perioada a filozofiei antice, gindirea nu se indreapta numai spre solutionarea altor probleme, ci isi faureste si o alta metoda de cercetare. Pina acum, scrie Zeller, gin­direa filozofica era indreptata nemijlocit inspre obiect, ca atare, "in pe­rioada socratica si postsocratica gindirea se indreapta inspre concept si numai prin mijlocirea conceptului inspre obiect. Filozofia antesocratica se intreba fara de nici o pregatire, ce predicate le convin lucrurilor, daca de ex. existenta este in miscare sau in nemiscare, cum si din ce s-a nascut lumea etc. Aceasta intreaba mereu ce sint lucrurile in ele insele, dupa conceptele lor, si abia din conceptele corecte ale lucrurilor ea cauta apoi sa se lamureasca asupra calitatilor si a starilor acestora". Dar la o notiune corecta a lucrurilor nu se ajunge - dupa parerea filo­zofilor din aceasta epoca - decit prin metoda dialectica, ce ia astfel locul dogmatismului, prin aceea ca, cu ajutorul acestei metode, se depasesc contrazicerile si se ajunge la ceea ce le uneste pe acestea intr-o sinteza, in concept. In sensul acesta, conceptul sau notiunea devine sin­gurul garant al unei stiinte adevarate, iar ca existenta reala si adevarata nu va fi recunoscuta decit ceea ce se reveleaza in concept si prin con­cept. Asa se face ca filozofii, cu care ne vom ocupa in aceasta perioada, nu vor mai cauta esenta lucrurilor in ceva material, ci in ceva de natura gindita : in notiune, in idee. Socrate va face din lumea interioara a su­fletului omenesc o problema cardinala a reflexiunii filozofice, Platon va face din "Idee" realitatea si esenta absoluta a lumii, iar Aristotel va afirma ca "forma pura" este cea mai inalta realitate. Toti acestia vor reprezenta conceptia ca ratiunea, Logosul, este cea mai inalta realitate fata de natura, ca notiunea si forma sint temeiul lumii.
Ceea ce mai caracterizeaza epoca aceasta filozofica este faptul ca Socrate, Platon si Aristotel recunosc valoarea independenta a stiintei. Pentru acestia, cum remarca acelasi Zeller, cunoasterea este un scop in sine, iar activitatea este dependenta de cunoastere, sau, si mai corect, cunoasterea este temeiul activitatii practice, "arety", fiind imbinarea dintre idee si existenta. Natural, in aceasta perioada - cu exceptia lui Socrate - nu se neglijeaza nici studiul "fizicii", fiindca Aristotel ii va fixa acesteia cadrele in care are sa se dezvolte aproape doua milenii, dar preocuparea centrala a acesteia va fi etica. Filozofii de care ne vom ocupa in aceasta perioada vor fundamenta o teorie etica, in care se va face deosebirea intre fapta externa si convingere. Ei pretind o depasire a vietii senzoriale in lumea idealului si judeca constiinta morala dupa continuturile si motivele acesteia, fixind o virtute umana generala, fara sa-l dezradacineze pe om din natura sa si cautind sa trezeasca in om iubirea pentru frumusetea morala.
Sintetizind cele expuse mai sus, am putea spune ca ideea funda­mentala, ce face originalitatea viziunii filozofice a lui Socrate, este aceea ca gindirea si activitatea umana isi au normele lor in stiinta ce opereaza cu notiuni. Platon va adauga la aceasta numai ideea ca doar conceptele obiective sint reale in sens absolut, iar Aristotel va recunoaste - in ceea ce este dat, ca ceva imanent, conceptul ca forma si energia misca­toare a acestuia, a datului, si "printr-o analiza a metodei stiintifice, el va indica cum pot fi gasite conceptele si cum trebuie sa fie aplicate la cazuri speciale. Aristotel cerceteaza legile si structura universului, ideile ce determina totul ceea ce este real si el va face acest lucru prin consi­deratii ce cuprind toate domeniile". Socrate nu dezvolta nici un sis­tem filozofic si aceasta din pricina ca el este un vesnic cautator al ade varului. Dar la Platon aceasta cautare socratica se transforma intr-o posesiune, in "certitudinea posesiunii si a intuitiei", cum. se exprima Zeller, ideile devenind realitate absoluta, iar existenta lipsita de idei materie, nerealul in genere, asa ca existenta adevarata este de fapt o participare a materiei la lumea ideilor. Notiunile socratice se transforma la Platon in idei, ce sint transcendente lumii senzoriale. De asemenea si pentru Aristotel singura forma constituie esenta realitatii si sufletul lucrurilor. Numai forma, forma pura, spiritul care se gindeste pe sine insusi este realul absolut, numai gindirea ca Logos este cea mai inalta lealitate si de aceea numai acesta ii poate oferi omului cea mai inalta fericire. Numai cit pentru Aristotel forma, conceptul, ideea nu se mai afla intr-o lume transcendenta, ci in lume si in lucruri. Asa ca am putea spune "ca Socrate este saminta ce incolteste, Platon floarea bogata, iar Aristotel fructul matur al filozofiei antice grecesti, in punctul cel mai inalt al evolutiei istorice".

N. Balca

Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-antropologica/caracteristicile-filozofiei-antice-grecesti-perioada-antropologica-71702.html

joi, 8 septembrie 2016

Traditii si ritualuri de Rusalii


Traditii si ritualuri de Rusalii
de Maria Filipoiu

După Sfânta Înălţare,
în ritualuri creştine,
prăznuită-i sărbătoare
numită Sfânta Treime.

Că Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt,
prin religie creștină,
uniţi în cer şi pe pământ,
sunt Trinitate Divină.

Ritual creștin și biblic,
“Moşii” prăznuiți prin vremuri,
adună morții-n pomelnic,
la străbune obiceiuri.

Spre eternă amintire
se slujește de duhovnic,
colivă, spre pomenire
celor duși din timp vremelnic.

Se-mpart vase cu mâncare
de sufletele morților
care stau în așteptare
spre cinstirea jertfei lor.

Cu agheazmă sunt stropite
livezi, vii, leguminoase,
după obiceiuri sfinte.
Pentru recolte mănoase.

Cine muncește-n Rusalii,
e pocit de sărbătoare.
Drama-și duce-n funeralii,
că nu are vindecare.

De Rusalii, în biserici
sunt sfinţite frunze de nuc.
Se-mpart la creștinii laici,
că sănătate le aduc.

Sau proaspete rămurele
de tei pun oamenii la brâu.
Să îi ferească de iele,
când merg să bea apă din râu.

Tradiții perpetuate
readuc la sărbătoare,
obiceiuri adunate
în dogmele populare.

Traditii de Sfanta Treime


Traditii de Sfanta Treime
de Maria Filipoiu

După Sfânta Înălţare,
în ritualuri creştine,
prăznuită-i sărbătoare
numită Sfânta Treime.

Că Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt,
prin religie creștină,
uniţi în cer şi pe pământ,
sunt Trinitate Divină.

Ritual creștin și biblic,
“Moşii” prăznuiți prin vremuri,
adună morții-n pomelnic,
la străbune obiceiuri.

Spre eternă amintire
se slujește de duhovnic,
colivă, spre pomenire
celor duși din timp vremelnic.

Se-mpart vase cu mâncare
de sufletele morților
care stau în așteptare
spre cinstirea jertfei lor.

Cu agheazmă sunt stropite
livezi, vii, leguminoase,
după obiceiuri sfinte.
Pentru recolte mănoase.

Cine muncește-n Rusalii,
e pocit de sărbătoare.
Drama-și duce-n funeralii,
că nu are vindecare.

De Rusalii, în biserici
sunt sfinţite frunze de nuc.
Se-mpart la creștinii laici,
că sănătate le aduc.

Sau proaspete rămurele
de tei pun oamenii la brâu.
Să îi ferească de iele,
când merg să bea apă din râu.

Tradiții perpetuate
readuc la sărbătoare,
obiceiuri adunate
în dogmele populare.

Izvoarele Mihaiesti (Transilvania)


Izvoarele Mihaiesti (Transilvania)

*Cai de acces
Pe DN 17 D Rebrisoara -Sangeorz Bai-Sant,comuna Maieru

Cunoscuta si sub denumirea de Stanca Iedului -Bujdele,rezervatia se intinde pe o suprafata de 50 ha si este situata pe muntele Mihaiasa .Aici poate fi admirat  cocosul de munte ,specie rara ocrotita prin lege ,alaturi de frumoasele exemplare de floare de colt ,specie ocrotita de asemenea.

Bibliografie :  ,,Transilvania-Trasee turistice in zonele naturale  de recreere
                           si agrement din Transilvania-Mandri de Romania ,,


luni, 5 septembrie 2016

Traditii de Sanziene



Tradiții de Sânziene
de Maria Filipoiu

După tradiții creștine,
un vechi obicei revine.
Când florile de drăgaică
se slujesc la biserică.

Prin ritual religios,
se duc de om evlavios
în lăcaşuri de slujire.
Pentru har de lecuire.

Se împart la fiecare,
să le pună la păstrare
lângă icoană sau cruce,
duhuri rele să alunge.

Se dau cu multă credinţă,
vitelor în suferinţă.
Pe arşiţă ori furtună
se ard, rostind rugăciune.

Minune se-nfăptuiește,
când credința este mare.
Că ploaie din nori stârnește,
sau de-i furtună, dispare.


Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Traditia Sfintilor Apostoli Petru si Pavel


Traditia Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
de Maria Filipoiu


Tradiție creștinească
traversând prin timp istoric,
vine în vatră strămoșească,
cu al Apostolilor praznic.

Merișoare și cireșe
de-s coapte sau pârguite,
la săraci se-mpart în vase,
pentru morții din morminte.

Obiceiul amintește
călătorilor prin viață,
că soarta le pregătește
un sfârșit pierdut în ceață.

Iar sufletul va străbate
vremuri în lumea celaltă,
cu Sfânta Divinitate
în credință venerată.

Legendă pilduitoare
spune că Sâmpetru ține
în rai, chei de la intrare.
Cântărind faptele bune.

Ca un frate în credință,
Pavel, alăturea-i este
cu pildă spre bruință,
când soarta pe om lovește.

Împreună-s în icoană,
prăznuiți la sărbătoare,
să ducă legea creștină
în vreme fără hotare.

Spune o legendă sacră,
dacă fulgeră sau tună,
miezul alunelor seacă.
De ploaia ce-aduce mană.

Din legendele creștine,
ritualuri sunt păstrate,
credința s-o ducă-n lume,
generații succedate.


Din vol. ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Sfantul Metodie,Patriarhul Constantinopolului



Sfantul Ierarh Metodie, Patriarhul Constantinopolului, este cinstit pe 14 mai. Metodie, arhiereul lui Hristos, era de neam din părţile Siciliei. Din tinereţe a primit viaţa călugărească şi a sporit în multe fapte bune, iar pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptătorul împotriva icoanelor, pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfinţitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh şi a fost trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuinţele bisericeşti. Şi a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfinţitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul, cel cu porecla Casiter.
Iar după ce au pierit împăratul Leon şi mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă şi, având rânduiala preoţiei, slujea Domnului întru cuvioşie şi dreptate, nevoindu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăţia Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de acelaşi eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ţinea de cei necredincioşi. Deci fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptându-se cu ereticii, înfruntându-i şi biruindu-i; de aceea era chinuit în legături şi în temniţă de răucredinciosul împărat, precum încredinţează despre aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la începutul împărăţiei sale s-a arătat bun, căci pe mulţi părinţi care au fost surghiuniţi de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă şi din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea făţarnică facere de bine, şi-a dat pe faţă răutatea sa şi a început a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi, afară de mulţi alţii care au fost munciţi, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului Metodie şi a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temniţa din Crit.
Acelaşi Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credinţa; căci Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, şi poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morţilor nu credea că este. De aceea, bunătăţile cele ce vor să fie le defăima şi râdea de sfinţii prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate trupeşti nu le socotea ca păcate v iar pe Iuda vânzătorul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. înţelepciunea Scripturilor îi era foarte urâtă şi nu lăsa pe oameni să-şi dea copiii la învăţătura cărţii, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce ştiu puterea şi tainele dumnezeieştilor Scripturi; căci voia ca toţi să urmeze rătăcirii lui, întru neştiinţă şi fără de carte. Acestui rău-credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînţelept şi iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinţei celei drepte şi în rânduiala Sfinţilor Părinţi; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături şi cu temniţă, ci şi cu bătăi.
Iar după moartea lui Mihail Travlul, împărăţia grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moştenitor al scaunului părintesc, tot aşa a fost şi al credinţei sale celei rele, şi a muncit pe mulţi pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înţelepciunea Sfintei Scripturi şi şcolile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăşi să se înveţe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă şi minunată; căci Teofil iubind înţelepciunea Scripturii şi îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărţilor, a aflat oarecare carte greu de înţeles şi nu a putut să tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărţile cele greu de înţeles, decât Metodie cel închis în temniţa din Crit. Şi îndată împăratul a trimis şi a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l şi vorbind cu el, l-a cunoscut că este bărbat înţelept şi, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste".
Iar după ce sfântul a câştigat libertate, iarăşi se lupta cu ereticii, învăţându-i să dea sfintelor icoane cinstea şi închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăşi a pornit spre mânie pe cei potrivnici şi chiar împăratului i se aducea de ştire despre aceasta, şi se tulbura cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.
Intr-acea vreme, grecii au avut un război cu saracinii şi era nevoie ca însuşi împăratul să meargă la război. Deci, mergând împăratul în tabără, a luat cu dânsul şi pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca şi cum l-ar fi luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele şi întrebările din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega. De fapt însă împăratul l-a luat cu el pentru că se temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor şi sculare împotriva celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învăţător şi iscusit nu numai în lucrurile cele duhovniceşti, ci şi în ocârmuirea cetăţii.
De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostaşi. Iar după ce, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ismaelitenii au biruit pe greci şi au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur şi cu puţină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ţinută în inimă, a dat-o pe faţă. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiţi de vrăjmaşi pentru că printre noi se află închinători de idoli!" Astfel grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creştinilor, fiindcă este necinstit de dânşii în sfânta Sa icoană, şi de aceea a îngăduit ca să fie călcaţi de vrăjmaşi". Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi şi l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.
Acolo a poruncit să-l închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat adânc în pământ în chip de peşteră, şi să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în şanurile pământului, ca şi Iona în pântecele chitului şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puţină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viaţa, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela.
În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane şi, însemnându-le feţele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie şedea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat şi au aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putinţă a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliţi cei ce îi duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici stihuri aşa:
Către cel viu şi mort, care în mormânt şade,
Ca un pământesc, pe cele de sus părţi le înconjoară.
Cei ferecaţi, celui ce poartă legături
Îi scriu, avându-şi feţele însemnate.
Citind Sfântul Metodie acea scrisoare şi aflând încă şi din povestirile pescarului de acei sfinţi purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoinţă ca aceasta. Deci le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:
Celor scrişi sus în cartea cea neuitată,
Din care fiecare este cu faţa însemnată,
Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,
Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.
Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. Şi după ce pe mortul acela l-a luat înăuntrul său mormântul lui, atunci pe acest viu mort l-a dat mormântul afară la lume, precum chitul l-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei şi şi-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credinţe, după ce moartea a întunecat ochii lui Teofil cu ţărâna mormântului şi, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după moartea lui Teofil, a luat împărăţia Mihail al treilea, fiul lui; dar împărăţia o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăţiei, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut l20 de ani în care icoana lui Hristos fiind călcată şi batjocorită de creştini, foarte mult se mânia şi se întărâta Hristos Dumnezeu şi îngăduia nu puţine răutăţi asupra împărăţiei creştineşti, pentru că, în acei ani, multe ţări creştineşti au fost robite saracinilor, care le-au luat în stăpânirea lor.
Pe vremea aceea, împărăţia grecească şi cea romană s-au împărţit în două, pentru că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă - stăpânea şi Roma cea veche, deci Răsăritul şi Apusul era îndreptat de un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulţirea eresului luptătorilor de icoane şi pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credinţe, care erau munciţi cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărţit de stăpânirea împăraţilor greceşti şi şi-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai ţara grecească singură şi nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, şi Egiptul cu părţile de sub stăpânirea lui, au căzut sub stăpânirea saracinilor.
Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creştinilor, care se abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau sfintele icoane. Deci privind şi socotind acestea, dreptcredincioasa şi plina de înţelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăţia creştinească acel blestemat eres al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui Hristos, Sfintei Biserici, şi astfel să întărească dreapta credinţă. Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toţi mărturisitorii dreptei credinţe din legături şi din temniţe şi de la pedeapsă, ca să vină în Constantinopol la sinod şi să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele icoane în Bisericile lui Dumnezeu.
În vremea aceea a fost scos şi Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul şi fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinţii Părinţi nu voiau să aibă împărtăşire cu dânsul, pentru aceea, la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit pe acel patriarh de la scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la Biserica lui Hristos.
Şi a fost ales la patriarhie, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor şi mucenic Metodie, şi a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredinţat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viaţa lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane şi nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulţi şi turma lui Hristos o vor răpi ca nişte fiare sălbatice?" Sfântul Ioanichie a răspuns: „Frate, să mai aştepţi puţin şi vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde şi cu dogmele ortodoxe va întări Biserica şi va aduce alinare şi unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".
Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului, fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credinţe, întărirea cea neclătită a evlaviei, ostaşul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea mare arhierie şi de bărbatul cel înaintevăzător mai înainte înştiinţat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinţi Părinţi şi a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului şi marelui a toată lumea al şaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, împotriva luptătorilor de icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme aşezate la al şaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.
Deci, veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea bisericească, şi, prefăcând în alinare toată furtuna şi învăluirea, a adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănţuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paştelui. Şi s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla dreapta credinţă cea creştinească.
Şi biruind pretutindeni dreapta credinţă şi toţi creştinii dănţuind duhovniceşte, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, şi fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, şi alţii oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alţii din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă, socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfinţitului Metodie.
Deci Anie a îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în Smirna - şi a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă şi la ispravnicii cei ce erau puşi lângă împăratul cel tânăr, să le spună că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloşii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste rea şi nume hulit despre dânsul şi atunci ei vor putea cu înlesnire ca şi învăţătura lui şi sfintele icoane iarăşi să le hulească pe faţă. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă şi la boierii cei puşi lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere împotriva sfântului şi nevinovatului bărbat. Şi ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca şi cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.
Atunci toţi s-au minunat de acel lucru şi s-au smintit; deci îndată s-a lăţit această veste prin toată cetatea, şi se tulburau cei dreptcredincioşi, iar cei răucredincioşi se bucurau şi dănţuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioşi şi, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveţi şi unuia ca acesta urmaţi!" Iar Prea Sfinţitul Metodie, auzind unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având conştiinţa curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a fost şi cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât de mult şi pentru batjocorirea aceea care se făcea la toţi cei dreptcredincioşi de la cei răucredincioşi.
Deci ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care şi-a păzit fără de prihană curăţia trupului său din pântecele maicii sale?
Vrând el ca nu atât pe sine să se curăţească de pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică şi să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deşi era cu ruşine, să-şi descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era ştiută de nimeni, şi să arate şi să dovedească cum că nu putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimiţând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el şi femeia aceea.
Şi stând înainte la judecata feţelor celor cinstite, neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăţia sa şi nevrând să se sfădească cu femeia cea fără de ruşine, a lepădat ruşinea cea firească şi cuviincioasă unui om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, şi în faţa tuturor şi-a descoperit haina până la goliciune, arătându-şi locul cel tăinuit al trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toţi au cunoscut că era mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu neputinţă unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioşii şi s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credinţe şi s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei răucredincioşi i-a cuprins ruşinea şi s-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor şi batjocorirea lor spre ruşinarea şi defăimarea lor înşişi.
Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiţi judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul acela, pe care până atunci nu-l spusese nimănui, ci descoperind acea durere a sa, a descoperit şi pricina durerii, şi a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o poftă foarte mare spre păcatul trupesc şi o grozavă aprindere a mădularelor, încât mult mă luptam ziua şi noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea şi cu tot felul de osteneli omorâtoare.
Şi dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredinţându-mă în ajutorul lui şi cerând uşurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi uşureze patima şi să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfinţit spre curăţie. Şi adormind eu puţin întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi cu dreapta sa s-a atins de părţile cele tăinuite ale trupului meu. Din această atingere am simţit o durere, ca şi cum a ars cu foc acel loc şi am suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simţi mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată deşteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare şi acest fel de boală precum vedeţi".
Auzind aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit şi au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat şi curat. Şi îndată au stat de faţă muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia trasă, locul pregătit şi toiege cu ghimpi ascuţiţi, s-a temut foarte şi, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toţi cei ce au îndemnat-o şi au năimit-o pe ea, spunând şi aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei şi în ce loc este pus în casa ei.
Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea şi l-au adus la judecători. Şi au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei femei şi împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiţi cu moartea.
Dar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios şi adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea şi i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci şi de la bătăile ce li se cuveneau, punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari să meargă, cu rânduială şi cu lumânări aprinse, de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia şi, stând lângă uşile bisericeşti, să-şi primească anatema în urechile lor.
Atunci au tăcut gurile ereticeşti cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârşit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile şi cu sârguinţa cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat şi mai slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor .ce i-au greşit, zicând: Umple feţele lor de ocară, şi vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea şi împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăţi mai mari.
Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăţi, a fost trimis la pocăinţă într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, înnoite de cei dreptcredincioşi, după stricarea care se făcuse de luptătorii împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinţilor de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înştiinţat împărăteasa Teodora, care, .râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuşi acelui eretic patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiţi senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se dea două sute de lovituri cu nişte bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci şi morţi; de vreme ce şi el, la vremea stăpânirii sale de puţin timp, pe mulţi i-a muncit până la moarte pentru dreapta credinţă; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.
Iar Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericeşti şi după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în linişte şi în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul şi cu viaţa sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântătoare a oilor lui Hristos şi săturându-o cu păşunea învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulţea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăşi feţele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol şi aceea, ca să se dea iarăşi cinstea vrednică cinstitelor moaşte ale sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu; căci, pe vremea stăpânirii ereticeşti, împreună cu sfintele icoane erau necinstite şi moaştele sfinţilor, fiind călcate cu picioarele, târâte pe uliţe cu batjocură, aruncate în noroi şi în gunoi, şi defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Şi numai acelea s-au păstrat întregi, pe care mâinile dreptcredincioşilor s-au grăbit să le ascundă de la faţa celor răucredincioşi în sanurile pământului; încât atunci nici nu puteai să auzi de moaştele plăcuţilor lui Dumnezeu în Constantinopol.
Deci Prea Sfinţitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăşi să îmbogăţească Constantinopolul cu moaştele sfinţilor şi să înveţe pe poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaştele Sfântului Teodor Studitul, care, după l8 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu cinste în Constantinopol moaştele Prea Sfinţitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh şi de care a fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale lunii martie.
Apoi şi trupul său mult ostenit şi mult chinuit, sfinţit prin curăţie, îl gătea întru moaşte nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o vistierie de mult preţ; pentru că se apropia acum de fericitul său sfârşit, pe care l-a văzut mai înainte şi de care s-a înştiinţat şi din proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, aşa şi după aceea a spus şi când îşi va lua obştescul sfârşit. Căci amândoi fiind înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia şi-au ştiut mai înainte mutarea lor, precum se povesteşte aceasta în viaţa Cuviosului Ioanichie, astfel:
În al cincilea an al împărăţiei lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare şi rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie şi învăţându-i dreapta credinţă pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că şi el, după sfârşitul lui, va trece fără zăbavă din această viaţă vremelnică în cea veşnică. Apoi, făcând rugăciune şi sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărţit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se şi pregătindu-se mai înainte de sfârşitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui, Prea Sfinţitul Patriarh Metodie s-a odihnit şi el întru Domnul, în 14 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va trece şi el din această viaţă vremelnică la cea veşnică.
Iar după ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere şi tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantinopolului, care s-a lipsit de un mare şi luminător părinte ca acesta a toată lumea. Şi i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.
Şi păstorind Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani şi trei luni, a trecut la viaţa cea nelipsită cu anii, numărându-şe în ceata sfinţilor ierarhi, şi a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toţi sfinţii slăvit, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


duminică, 4 septembrie 2016

Comemorarea Sfantului Voivod Stefan cel Mare


Comemorarea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
- omagiu la 500 de ani de la trecerea sa la cele veşnice -

de Maria Filipoiu

Spre o domnie de veacuri apusă,
pioasa mea gândire se îndreaptă,
să scriu strategie ce a fost dusă
de voievod cu iscusinţă-n luptă.

La Putna, clopotele dau trezire
în zi de iulie, că-i sărbătoare
pentru comemorare-n mânăstire,
a Sfântului Ştefan-Vodă-cel-Mare.

Că nu purta renume din statură,
ci din fermitate şi-nţelepciune,
de la cotropitori şi-a atras ură
şi pildă de credinţă dus-a-n lume.

Pe pământ trimis de Divinitate,
să cârmuiască neamul moldovenesc,
ecou de glorie prin timp străbate
până la urmaşii care-l prețuiesc.

Când năvăleau barbarii la hotare,
Vodă chema boieri la sfătuire.
Cu tactică să-nvingă provocare,
să nu îi cadă neamul în robire.

Voind să-şi apere meleaguri sfinte,
doar cu o mână de oşteni destoinici,
la Dumnnul făcea rugă înainte
s-alunge duşmani de mărire dornici.

Din corn vestit suna spre adunarea
vitejilor la luptă ostăşească.
Cu preţul vieţii să-şi apere ţara,
ca-n cinste şi dreptate să domnească.

Străjeri stăteau de veghe la hotare,
să apere ţara lui Vodă-Ştefan.
Întreagă de-a fi și la fel de mare,
urmaşilor de vorbire şi de neam.

Că pentru popor, nimic nu-i mai groaznic
precum vestea în tunet de robire
ce-aduce sorţii unui trai amarnic,
cu biruri şi poveri de vieţuire!

Cu vitejie strămoşească-n cuget
îşi conducea oştirea-n luptă dreaptă.
Și înălţa lăcaş creştin, de suflet,
când bătălia era câştigată.

Stau mărturie-n vreme să grăiască,
lăcaşuri de credinţă şi cultură.
Ecou să fie-n vatra românească,
pe file de istorii şi scriptură.

Nu pregeta slujindu-şi ţărişoară,
cu preţul vieţii şi cu risc de moarte,
ca eroism din neam să nu dispară.
Să dăinuie-n victorii repurtate!

Că s-a luptat ades cu otomanii
ce năvăleau doar cu scop cotropitor,
prin credinţă-n luptă biruia duşmani.
Chemând pe Domnul, să-i vină-n ajutor.

Ca voievod din neamul moldovenesc,
credinţa şi-a păstrat nestrămutată,
cum moştenit-a în graiul strămoşesc.
Țara cârmuind spre mai bună soartă.

Ce exemplu mai mare de virtute
poate dovedi cineva prin fapte,
ca Ştefan-Vodă, când învins în lupte,
punea eşec pe ale lui păcate?!

Când turcii îi ameninţau hotare,
chema viteji, cu gândul de-a învinge.
Îmbărbătându-i cu voinţă mare,
spre gloria cea tributară-n sânge.

Strigând că nici de moarte nu-i e frică,
încăleca pe cal ce-n luptă-l ducea.
Biruitor dorind să se întoarcă,
săruta sabia şi cruce-şi făcea.

N-a pregetat nicicând să cârmuiască
Moldova cu destinul greu încercat
de vitregii în vatra strămoşească.
Purtând renume de domn neînfricat.

Când neputinţa, grav îl copleşeşte,
venind din bătrâneţi apăsătoare,
Bogdan-Vodă, fiul, se-nvrednicește
să țină țara în străvechi hotare.

De timp răpus, cu tâmple-ncărunţite,
din trup şi-a înălţat suflet la Domnul.
Eu scriu ce ştiu din cărțile citite,
de Domnitorul Ştefan-Voievodul.

În istorie intrând biruitor,
e-ntâmpinat cu trâmbiţe şi torţe.
Dangăt de clopot bătând răsunător,
anunţă noi mobilizări de forţe.

Dar nu să lupte cu trupe viclene,
ci pentru cinstirea lui Ștefan cel Sfânt.
Că pelerinaj sacru va fi-n vreme,
la sfânt din icoană, cu oase-n mormânt.

Din vremuri legendare, el revine
în conştiinţe de noi generaţii.
Când la moaște vin să i se închine
și icoana să-i sărute confrații.

Parcă ecou se mai aude-n zare,
ducând fermitatea Voievodului
în cârmuirea sa răzvrătitoare,
potrivnică înrobirii neamului.

Că n-a pus preţ pe viaţa trecătoare
şi-n credinţă a slujit al său popor,
a fost canonizat la sărbătoare,
de-a fi prăznuit ca un nemuritor.

Prin altă lume, sufletu-i străbate,
dar este în seama cărturarilor,
domnia cu momente zbuciumate.
Iar numele său e-n slava sfinţilor.

În criptă stă şi astăzi, să vegheze
la soarta ţării şi neamului iubit.
Noi conştiinţe spre a ţine treze,
întreg de-a păstra pământul păstorit.

Prin ritual cu nume pomenite,
ecou vor duce bangăte de clopot
pornind din mânăstiri ce-s ctitorite
de voievod ce-a reprimat un despot.

În demnitate să-i păstrăm cinstire,
comemorând de fiecare dată,
cu gând pios, de sacră preţuire.
Că pildă poate fi oricui, prin soartă.

Luptând cu mintea, inima şi braţe,
rămâne-n conştiinţe de vlăstare,
ca iubitor de ţară şi dreptate.
Dar și exemplu de credinţă mare.

La Putna, Ştefan-Vodă se-odihneşte,
de secole dormind în criptă sacră.
Dar tot mai treaz prin conştiinţe este
când gloria-i sună în clopot și-n toacă.

Dorinţă din mormântul său străbate
cu-aceeaşi strategie înţeleaptă.
Spre cârma ţării, grabnic să se-ndrepte,
popor să ducă pe calea cea dreaptă.

Ar vrea să se trezească, să mai lupte
şi ţara să îşi apere prin vremuri,
de toţi care îi vor hotare rupte.
Simţind oştenii ce ar vrea să-l cheme.

Dar neputând, rămâne să se roage
la Dumnezeu, de undeva din ceruri,
spre binele meleagurilor drage.
Și cuget temerar duce prin vremuri.

Iar duhul său veghează la hotare,
ca-n tronul de cetate din Suceava.
Că aprig fost-a Ştefan-Vodă-Mare,
stârpind duşmani şi pedepsind gâlceava.

O rugăciune-mi fac în încheiere,
dorind ca-n suflet să-mi aducă tihnă.
De-a fi citite gândurile mele,
şi când voi trece-n veşnica odihnă.


2 Iulie, Sărbătoarea Sfântului Ștefan cel Mare
Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri populare românești"

Usturoi cu unt si patrunjel


Ingrediente:10 catei de usturoi,unt,patrunjel proaspat,tocat marunt.

Mod de preparare :Se curata usturoiul si se taie in patru,apoi se pune intr-un castron .Se adauga cca. 1litru apa si se fierbe la foc mic pana se inmoaie .Se scurge apa si se pune unt dupa gust .Se da din nou pe foc ca sa se inmoaie ,se ia deoparte ,se incorporeaza patrunjelul si se intinde pasta pe paine proaspata sau prajita .Se poate servi cu oua ,carne,friptura de pasare ,peste etc.


                                                       -*-


STIATI CA ...

Denumirea latina a telinei Apium graveolens,vine de la faptul ca planta servea,odinioara,la impodobirea capului invingatorilor ,obicei ce dateaza de pe vremea grecilor antici.Dupa altii,numele de la ,, apium ,, ar veni de la ,, apis ,, (albina)caci albinele par a fi atrase ,in mod special ,de florile de telina.

Romanii impleteau coroane de viorele pe care si le puneau pe cap pentru a combate ameteala.