miercuri, 24 mai 2017

Viata Sfantului Teodosie ,facatorul de minuni din Caucaz



VIAŢA SFÂNTULUI TEODOSIE, FĂCĂTORUL DE MINUNI DIN CAUCAZ

In părţile Răsăritului nu s-au împuţinat nicicând nevoinţele cele pustniceşti. Nici în cei mai cumpliţi ani de prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe, pustnicii nu au pierit.
Preacuviosul Teodosie Ierusalimiteanul - făcătorul de minuni din Caucaz - este unul din marile chipuri ale nevoinţei vremurilor de pe urmă...
După datele de arhivă, ieroschimonahul Teodosie s-a născut pe data de 3/16 mai 1841, în gubernia Perm.
Aceştia, neluând aminte la viaţa cea plină de lipsuri pe care o duceau, erau vestiţi însă pentru primirea de străini, trăind după poruncile Domnului.
La botez, ei l-au numit pe fiul lor Feodor. Incă din copilărie, pruncul L-a iubit din tot sufletul său pe Dumnezeu. Mergea adesea în pădure, unde se aşeza pe o piatră, pe care o îndrăgise mult, şi se ruga. într-una din zile, copilul a auzit un glas de Sus: „Piatra pe care te rogi este din Rai." Inţelesul acestor cuvinte avea să-l priceapă însă abia peste mai mulţi ani.
Unul dintre primele semne ale alegerii pruncului Feodor de către Dumnezeu a fost arătarea unui porumbel, care a zburat dinspre colţul casei în care se aflau icoanele şi care s-a aşezat pe mâna copilului. Feodor a mângâiat porumbelul, l-a ridicat deasupra capului, după care acesta a zburat din mâinile băiatului şi s-a ascuns dincolo de icoane.
Fiind încă un copil, Feodor a plecat din casa părinţilor săi, pe mare, împreună cu mai mulţi pelerini, spre Sfântul Munte Athos. Când a ajuns la chilia „Aşezarea în raclă a Brâului Maicii Domnului", el i-a spus egumenului că este orfan, cerând să fie primit în obşte. Egumenul s-a minunat de una ca aceasta şi l-a binecuvântat pe tânăr pentru vieţuirea în mănăstire.
Viaţa monahicească a lui Feodor i-a uimit pe monahi, prin petrecerea sa în îndelungă rugăciune. Insă, în loc să dorească să se asemene lui, mulţi dintre fraţi îi aduceau felurite supărări, căutând să-l dosădească în fel şi chip. Feodor însă, fiind în ascultarea de chilielnic la egumen, se ruga mereu pentru cei ce-l obijduiau pe el. Străduindu-se să fugă de ispite, vorbea foarte puţin, dedându-se multă vreme cugetării la cele dumnezeieşti.
Când Feodor a împlinit 14 ani, a venit la Athos, în vizită, un cunoscut nobil, ce avea soţia cuprinsă de duhuri necurate. Acesteia i se descoperise că va fi tămăduită, la Sfântul Munte, de către un tânăr monah. Egumenul a poruncit atunci fraţilor să se îndrepte spre vapor - căci, după cum bine se ştie, femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfântul Munte. Şi, văzând îmbrăcămintea cea sărăcăcioasă a lui Feodor, cea îndrăcită a strigat deodată, cu un glas nefiresc: dată, el mă izgoneşte!"
Fraţii au fost nespus de miraţi, deoarece ei îl socoteau pe Feodor ca fiind ultimul dintre monahi. „Cui te rogi tu că într-atât de puternică ţi se arată rugăciunea?" - l-a întrebat atunci egumenul. „Măicuţei Domnului celei aurite", i-a răspuns cu smerenie monahul.
Duhovnicul îi dăduse lui Feodor binecuvântare ca să postească trei zile, după care acesta, cu icoana de chilie a Maicii Domnului de la Kazan, a mers la vapor, unde se afla cea îndrăcită. Şi îndată ea s-a liniştit. Tânărul adusese pe corabie harul lui Dumnezeu, iar acesta îl ardea pe diavol ca un cuptor de foc. S-au slujit rugăciuni, au stropit-o cu agheasmă şi i-au dat celei bolnave să bea din apa sfinţită. Astfel, diavolul a părăsit-o, făcându-se ea pe deplin sănătoasă.
Şi când a sosit vremea ca Feodor să primească tunderea în monahism, egumenului Ioanichie i s-a descoperit că părinţii viitorului monah trăiau. Tânărul a mers atunci până în îndepărtatul Ferm şi a povestit toate părinţilor lui. Bucuria tatălui şi a mamei nu mai avea hotar. S-au încredinţat ei astfel că întâiul lor născut era viu şi că se mântuia la Sfântul Munte. Aceştia au adus atunci slavă lui Dumnezeu, Cel care le dăruise lor un asemenea rugător. Primind binecuvântarea cea părintească - icoana Maicii Domnului de la Kazan Feodor, cu inimă curată, se va întoarce iarăşi la Sfântul Munte.
A ajuns aici în anul 1859. La vârsta de 18 ani, Feodor a fost tuns în monahism primind numele de Teodosie, în cinstea Preacuviosului Teodosie de la Pecerska, care se pomenea în ziua naşterii lui.
A trebuit să treacă câţiva ani, pătimind el multe obide, scârbe şi prigoniri din partea fraţilor, ca mai apoi părintele Teodosie să fie trimis la Constantinopol, loc în care multe din mănăstirile athonite aveau metocuri.
Mănăstirea în care se afla viitorul stareţ era reprezentată la Constantinopol de un metoc ce purta numele de „Casa rusă a pelerinilor Aşezării în raclă a Brănlui Maicii Domnului". Aceasta se afla pe acelaşi aliniament cu metocul Schitului Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat.
Vreme de cinci ani a petrecut părintele Teodosie la Ţarigrad, după care s-a îndreptat către Ierusalim, loc în care s-a nevoit mult, învrednicindu-se să se roage la Sfântul Mormânt al Mântuitorului
Când părintele Teodosie a împlinit 38 de ani, s-a întors din nou la chilia de la Athos, unde îşi începuse nevoinţa lui cea duhovnicească. Chilia „Aşezării în raclă a Brâului Maicii Domnului" era condusă, ca şi mai înainte, de egumenul Ioanichie, care a vieţuit la Sfântul Munte 45 de ani. In timpul nevoinţelor monahiceşti şi de întâistătător, acesta a înălţat, în diferitele locuri ale Sfântului Munte, şase biserici, reînnoind şi Schitul Sfântului Vasile cel Mare.
Până în zilele noastre s-a păstrat o diată duhovnicească, ce are următorul conţinut: „La solicitarea scrisă a cinstitului egumen al chiliei (Cinstitului Brâu), ieromonahul Ioanichie, de origine rusă - chilie ce aparţine de mănăstire trimisă pe data de 12 decembrie 1897, către preacinstiţii aleşi stareţi ai sfintei Mănăstiri Iviru, l-am hirotonit noi, în Sfânta Biserică (a Cinstitului Brâu al Maicii Domnului), cu harul Preasfântului Duh, în cinul cel bisericesc, după dumnezeieştile şi sfintele canoane ale maicii noastre Biserici şi după solicitarea mărturiei scrise şi cu încuviinţarea ridicării la un asemenea cin duhovnicesc a stareţului său Ioanichie - întru citeţ, ipodiacon, diacon şi preot pe un rus, frate ascultător la numitul stareţ, Preacuviosul Teodosie, care ţine cu tărie învăţătura cea ortodoxă şi duce o viaţă fără de prihană şi întru totul către aceasta fiind chemat. Iar cum preotul mai sus numit are toate însuşirile cerute unui duhovnic, atunci, pentru aceasta, i-am dat lui îngăduinţa mărturisirii gândurilor celor ce doresc să vină la spovedanie şi cu luare-aminte duhovnicească să orânduiască el pocăinţa şi mântuirea acestora, după puterea fiecăruia; şi înălţându-l întru cinul cel preoţesc, şi-a luat el asupră-şi sarcina de a ispiti şi de a cerceta împrejurările după cum cere legea cea apostolească şi sobornicească. Şi i s-a îngăduit lui să tundă şi în monahism, cercetându-i pe viitorii monahi, şi să le fie acestora naş de călugărie. Ca mărturie a lucrării preoţiei sale, am emis prezentul certificat numitului ieromonah Teodosie.
In vremurile cele de demult, la Athos exista tradiţia de a se preda chilia, prin testament, de la stareţ la ucenic; iar părintele Teodosie, ţinându-se seama de dreptul la întâietate, urma să moştenească conducerea acesteia.
Părintele Teodosie, cântărind însă bine sarcinile de întâistătător, a renunţat îndată la acestea. S-a întors la Ierusalim, unde a primit schima, păstrând acelaşi nume.
Există dovezi că la începutul secolului al XX-lea a venit la Ierusalim, pentru a se închina la Mormântul Domnului, un general în retragere, care era moşier în satul Platnirovka. Făcând cunoştinţă cu părintele Teodosie, acesta a luat asupră-şi grija revenirii stareţului în patrie, primind îndată dezlegarea de a-l lua pe el în Rusia.
Cu documentul emis în sihăstria „Aşezării în raclă a Sfântului Brâu al Maicii Domnului", părintele Teodosie va ajunge în Rusia, prezentându-l peste tot ca act de identitate. Buna Portăriţă l-a condus astfel pe ieroschimonahul Teodosie în cel de-al doilea schit athonit al Adormirii Maicii Domnului, întemeiat de monahii de la Sfântul Munte, foşti ucenici ai Sfântului Ioan de Kronstadt.
Pentru a vizita mormintele părinteşti din Uralii de Sud, în 1906, părintele Teodosie va prezenta documentul de la Athos notarului P.F. Turkin din Celeabinsk. In actul notarial s-a consemnat că ieromonahul Teodosie este vieţuitor al Mănăstirii Iviru din vechiul Athon şi că locuia temporar la o mănăstire de maici din Celeabinsk.
Ce l-a adus aici pe părintele Teodosie, pentru ce a părăsit el binecuvântatele locuri ale părtăşiei cu Dumnezeu şi a venit în Rusia multpătimitoare?
După toate mărturiile, el a vizitat Celeabinskul din însărcinarea unei societăţi palestiniene, deschisă la propunerea marelui cneaz Serghei Aleksandrovici în eparhia Orenburg. Intrucât părintele Teodosie cunoştea pe deplin viaţa şi problemele pelerinilor ruşi care vizitau Ierusalimul, ajutorul stareţului ar fi putut să fie nespus de important în organizarea noii activităţi.
Multă vreme a petrecut stareţul în nevoinţa rugăciunii pe aceste locuri, însă, trecând anii, Domnul îl va chema pe stareţ către slujire în Kuban.
Pe data de 6 iulie 1912, părintele Teodosie a primit o copie a documentului athonit privitor la preoţie şi duhovnici e, certificată de notarul Prostoserdovî, specificându-se că părintele Teodosie, de la Mănăstirea Ivir din Sfântul Munte, vieţuieşte vremelnic în satul Kavkazkaia, care se află între Rostov şi Armavir.
Nu departe de acest sat se află Mănăstirea misionară Sfântul Nicolae din Caucaz, loc în care vieţuiau aproape 100 de fraţi. De această mănăstire ţinea sihăstria Ekaterino-Lebeajskaia, unde, după toate probabilităţile, a şi vieţuit părintele Teodosie, deşi mărturii în acest sens nu se păstrează.
Aici, nu s-a bucurat însă de deplină însingurare pentru a se deda rugăciunii. Tocmai pentru acest fapt s-a aşezat el în Muntele Pricernomorie, nu departe de Mănăstirea Temnâie Buki. Mănăstirea a primit acest nume pentru faptul că se afla într-o mare pădure de fagi. Ea fusese fondată în anul 1904, cu monahi aduşi, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod, din obştea de la Pokrov. Nu departe de aceasta, după cum am amintit, părintele Teodosie va înălţa o sihăstrie.
Abia mutat pe aceste locuri, vreme de şapte zile şi şapte nopţi părintele nu s-a ridicat de pe o piatră, rugându-se ca Domnul să-i arate unde să aşeze biserica. In cele din urmă, Preacurata i-a arătat locul pentru biserică şi proscomidiar. Cu dreapta ei, în chip minunat, a plantat pe piatră bre- benoc verde. Astfel, întreaga pantă a muntelui este acoperită până astăzi de această floare, care nu se veştejeşte şi care nu creşte în întreg defileul.
Născătoarea de Dumnezeu i-a arătat o poiană pe panta celor două dealuri, unde, cu ajutorul creştinilor din satele apropiate, părintele Teodosie a înălţat o mică biserică înconjurată de chilii, asemenea unor colibe. Curând, aici s-au mutat câteva surori de la Mănăstirea Temnâie Buki. Maicile împlineau ascultarea în gospodărie, pe dealul pustiei, îngrijind de o grădină de legume. In acest loc, la rugăciunile părintelui Teodosie, s-a săvârşit o minune - din pământul uscat răsărind un izvor, pe care părintele, cu propria mână, îl va aranja. A săpat părintele Teodosie, de asemenea, şi un iaz, în care înotau peşti. Biserica se afla într-o clădire separată. Pe catapeteasmă nu lipseau icoanele, uşile împărăteşti fiind înlocuite însă de o pânză albă. In pustie erau şi capre, pentru care trebuiau adunate fân şi paie. Batiuşka avea şi stupină. S-a ocupat foarte mult şi de construcţii. El însuşi a pus mâna pe topor şi a dulgherit la chilii. Mulţi au dormit pe băncile pe care stareţul însuşi le-a lucrat.
Despre cum au afectat anii revoluţiei şi cei ai războiului civil viaţa pustiei, practic, nu se cunoaşte nimic. Autorităţile veneau însă şi în aceste locuri nu de puţine ori.
Soseau oameni îmbrăcaţi în costum şi îi dădeau stareţului bani ca să se roage pentru ei. Pentru o vreme, părintele Teodosie nu a fost strâmtorat: soţia „căpeteniei întregii Uniuni", M.I. Kalinin, care în anii '20 şi-a desfăşurat activitatea în Kuban, i-a fost fiică duhovnicească.
Kalinin însuşi a vizitat schitul, după cum îşi aminteşte maica Aleksandra (Kropotkin), şi a verificat totul, dându-i părintelui un document din care reieşea că aici se afla un azil. Chiar şi după războiul civil au fost mulţi copii fără adăpost, bătrâni singuri, pp carp părintele i-a primit aici.
Tuturor le-a aflat un rost. Gurile de prisos nu i-au fost o povară, pelerinii aducând întotdeauna alimente.
Până în anul 1925, autorităţile nu s-au atins de părintele Teodosie. însă a sosit vremea când stareţul avea să vadă cu ochii cei duhovniceşti arestarea ce urma să vină. Cu două săptămâni înainte de Paşti, părintele Teodosie le-a binecuvântat pe maici să coacă cozonaci şi să vopsească ouă roşii. Ele s-au minunat: „E prea devreme", spuneau. Nu au îndrăznit însă să nu se supună ascultării. Stareţul le-a binecuvântat pe toate şi le-a aşezat în dulapul lui. In Vinerea Mare a sfinţit pasca şi ouăle. A spus: „Ospăţul de despărţire. Nu voi mai fi cu voi. Mergeţi la Mineralnâie Vodî, locuiţi acolo." In acel moment, a bătut cineva la uşă. Au intrat trei soldaţi de la Novorosiisk: „Pregătit, părinte, de oaspeţi?"; „Vă aştept demult" - a făcut plecăciune stareţul.
Părintele Teodosie a luat un lighean şi a spălat picioarele străinilor - şi este uimitor că ei nu s-au împotrivit -, apoi Ie-a dat să mănânce, servindu-i el însuşi. Mergând în chilia sa, a luat crucea, a binecuvântat în cele patru laturi şi a mulţumit tuturor celor prezenţi.
Maicile plângeau. „Nu vă întristaţi, ci mulţumiţi Domnului, le-a mângâiat părintele Teodosie. Mântuitorul a pătimit în aceste zile. Rugaţi-vă!" După aceasta s-a întors către soldaţi, spunând doar atât: „Sunt gata!"
Părintele Teodosie a fost îndreptat spre locul deportării în mai multe etape. L-au dus prin Novorosiisk, Krasnodar, Rostov. Se spune că unei femei de la periferia Rostovului i s-a descoperit aceasta. Şi ieşind ea din casă a vestit tuturor: „Ieşiţi, acum va trece pe la noi stareţul cel făcător de minuni!"
Părintele Teodosie a fost deportat vreme de a şase ani. Când s-a încheiat sorocul, stareţul a venit la Mineralnâie Vodî, unde a luat asupră-şi nevoinţa nebuniei pentru Hristos. Mergea pe străzi îmbrăcat cu o cămaşă de culori ţipătoare şi se juca împreună cu copiii, care îl numeau „unchiul Kuziuk". Multe dintre faptele sale erau de neînţeles. Astfel, mergea pe stradă adunând cârpe murdare. Le spăla şi le atârna pe gard. „Aceste petice îi trebuiesc lui Dumnezeu", spunea, arătând prin aceasta că, de fapt, el spală sufletele omeneşti de tina cea duhovnicească.
Astfel, întru nevoinţa nebuniei pentru Hristos, stareţul a ajuns până în vremea Marelui Război, pe care el i-a prevestit cu un an înainte să înceapă. Unei cunoştinţe i-a spus atunci:
- Va fi un război atât de înfricoşător ca la înfricoşătoarea Judecată. Oamenii vor pieri precum se împrăştie cenuşa. Aceştia nu mai valorează nimic înaintea lui Dumnezeu, uitându-L pe El. Vor fi împrăştiaţi de vânturile războiului precum cenuşa... Nu va mai rămâne nici urmă. Insă cine va chema pe Dumnezeu, pe acela Domnul îl va mântui din necaz.
Demnă de menţionat este şi o altă întâmplare:
Intr-o zi, stareţul a mers în pădure cu o călugăriţă, pentru lemne de foc, şi a început să taie de la rădăcină un copac tânăr. „Batiuşka, e păcat să tai un copac atât de tânăr!", s-a plâns bătrâna monahie. „Iată, tot aşa de repede Domnul va tăia de la rădăcină pe toţi cei tineri, puternici, dar fără de Dumnezeu!", i-a răspuns stareţul. După nici o lună avea să înceapă invazia germană.
Când a bătut la uşă cel de-al Doilea Război Mondial, părintele Teodosie a spus: „Staţi, mă duc să cumpăr bilet." La casă i s-a spus să vină după o oră. Când Iuliana s-a întors la locul unde îl lăsase, străinul nu mai era însă. I-a întrebat pe mulţi de pe peron dacă nu l-au văzut cumva pe bătrân. Toţi i-au răspuns că o văzuseră doar pe ea şi că nici vorbă de vreun pelerin care să fi fost împreună cu dânsa.
……………………………
Inainte de a merge la cimitir, oamenii au cerut ca batiuşka să fie fotografiat, însă, din sicriu, ieşea atâta lumină, încât cu greu s-a putut fotografia. Fotograful a întrebat: „Cine a fost omul acesta? In jurul lui e atâta lumină..." „A fost stareţ la Ierusalim." „Mare om, se vede. Nicicând nu am văzut una ca asta." A făcut puţine fotografii.
Au scos sicriul şi l-au dus până la marginea oraşului. Aici, pe neaşteptate, au venit patru tineri, cu pletele până la umeri, îmbrăcaţi în cămăşi albe, lungi, cu pantaloni negri şi cu cizme uşoare, care, în vremurile de după război, erau o raritate. Au ridicat sicriul pe braţe şi l-au dus, fără să clintească, până la cimitir.
Sicriul a fost lăsat în mormânt, l-au acoperit şi s-au adunat cu toţii să plece din cimitir, să meargă la pomenire.
Au vrut să-i invite şi pe acei tineri, însă ei nu se mai aflau printre cei prezenţi. Nimeni nu a văzut unde dispăruseră şi nici nu a observat plecarea lor. Astfel, nimeni nu a ştiut cine au fost aceştia. Sfântul părinte Teodosie a fugit întotdeauna de slava cea omenească. Insă Dumnezeu însuşi l-a proslăvit cu slava Sa, atât pe pământ, înaintea oamenilor, prin minuni mari, cât şi în cer, înaintea îngerilor Săi. Şi Domnul continuă să-l proslăvească pe stareţ şi în zilele noastre, dăruindu-ne nouă, prin el, un mare rugător şi mijlocitor.
In decembrie 1994, conducerea eparhiei Stavropol, la o reuniune eparhială, prezidată de înalt Preasfinţia Sa Ghedeon, a ridicat problema studierii vieţii şi activităţii părintelui Teodosie şi a preaslăvirii sale de obşte. Plăcutului lui Dumnezeu şi rugătorului pentru Ortodoxia răsăriteană i s-au alcătuit o scurtă viaţă, acatistul, tropar, condac şi i s-a pictat icoana.
Pe data de 11 aprilie 1995, l-a mormântul părintelui Teodosie, s-au adunat Comisia eparhială, în frunte cu preşedintele acesteia, protoiereul purtător de mitră Pavel Rojkov, şi preoţia blagociniei Mineralnâie Vodî.
După litie, trupul părintelui Teodosie a fost scos din mormânt. Pe cap, stareţul avea părul lung, barbă şi un fel de tichie - ca o camilafcă. Şi minunat s-a arătat acest fapt, căci, după cuvintele moaşei fostului stareţ, acesta se născuse „cu camilafcă de călugăr", ceea ce era un indiciu important în identificarea moaştelor. In sicriu erau aşezate o iconiţă şi o cruce de îngropăciune, în mâinile stareţului aflându-se un pomelnic al fraţilor - cu numele lor - şi cu cererea de a se ruga pentru robii lui Dumnezeu. A fost slujită ultima Iitie la mormânt pentru cel adormit şi procesiunea cu rămăşiţele pământeşti ale Preacuviosului Teodosie a continuat până la Biserica Sfântul Mihail, din satul Krasnâi Uzel.
Pe data de 25 aprilie, înalt Preasfinţitul Ghedeon a săvârşit Liturghia arhierească a învierii în Biserica Arhanghelului lui Dumnezeu, timp în care i s-a cântat pentru ultima oară „Veşnica pomenire" ieroschimonahului Teodosie. După stropirea cinstitelor lui rămăşiţe pământeşti cu apă sfinţită, a fost rostită rugăciunea Preacuviosului Teodosie din Caucaz, fiind cântate mărimurile. Vlădica Ghedeon a binecuvântat cinstirea locală a ieroschi- monahului Teodosie, ca ocrotitor şi osârdnic rugător pentru ţinutul Cau- cazului. S-a dat binecuvântarea pentru cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale stareţului ca sfinte moaşte. Din acel timp, în toate bisericile din regiunea Stavropol, părintele Teodosie a fost cinstit cu rugăciuni, citindu-i-se acatistul înaintea icoanei sale.
Pe data de 22 martie 1997, întâistătătorul bisericii, părintele Serghie, a deschis racla cu moaştele nou-preaslăvitului nevoitor părinte Teodosie. După Liturghia cu rugăciune şi acatist, oamenii s-au închinat la sfintele moaşte. Nimeni nu a plecat fără mângâiere. Părintele Teodosie va fi cinstit de aici înainte nu doar în regiunea Stavropol, ci şi în Krasnodar, regiune cu care el a avut legături strânse în viaţa pământească.
Peste câţiva kilometri se ajunge într-un defileu îngust, în care se află sihăstria Gor nâi. Aici se păstrează o colibă singuratică - chilia stareţului Teodosie. Nu departe se află piatra pe care stareţului, rugându-se, i s-a arătat Maica Domnului. Pe piatră, a rămas întipărită urma Preacuratei. La acest loc credincioşii se închină şi aprind lumânări.
Răsărit din pământ la rugăciunile Preacuviosului Teodosie, aflăm şi sfântul izvor, pavat cu calcar. Alături se află un mic paraclis cu icoane. In fiecare săptămână, marţea şi vinerea, ieromonahul Zosima slujeşte în acest paraclis rugăciuni către Preacuviosul Teodosie. Din satul Nijnibakanski, batiuşka aduce o icoană a stareţului, pictată la Krasnodar, care are părticele din moaştele acestuia. Inaintea sfintei icoane, toată lumea cântă Acatistul Sfântului Teodosie. In ziua pomenirii Preacuviosului Teodosie, pe data de 8 august 1997, înalt Preasfinţitul Isidor, arhiepiscop de Krasnodar şi Kuban, a sfinţit locul vechii sihăstrii şi a binecuvântat înălţarea unui schit în defileu. Prăznuirea locală a sfântului s-a stabilit de Mitropolitul Ghedeon în ziua adormirii sale - 8 august.
Din 1998 moaştele Sfântului Teodosie se află în Catedrala Acoperământului Maicii Domnului din oraşul Mineralnâie Vodî, loc în care mii de pelerini vin în fiecare an ca să se închine sfântului.


Sfantul Teodosie, marele facator de minuni din Caucaz. Viata, minunile, acatistul; Editura Sophia

miercuri, 17 mai 2017

Cotlet de porc cu ciuperci si telina

Cotlet de porc cu ciuperci si telina

Ingrediente: 4 cotlete de porc,2 tulpini de telina,1 ceapa tocata,800 grame ciuperci,sare,piper,ardei iute,30 de grame unt,1 legatura de patrunjel tocat.

Sos: 5 linguri ketchup ,i lingura sos Worcestershire,2 linguri sos de soia,1 lingurita praf de usturoi,1 lingurita miere,1 lingura seminte de susan.

Mod de preparare:Se amesteca ingredientele pentru sos si se pune carnea la marinat rece,timp de 1/2 de ora .Se toaca ceapa ,se curata si se feliaza ciupercile ,se feliaza si tulpina de telina .Se topeste untul impreuna cu o lingura de ulei ,intr-o cratita ,se soteaza ceapa si telina,apoi se adauga ciupercile si se lasa sa scada apa continuta.Se sareaza se pipereaza si se pune patrunjelul tocat .Se incinge gratarul si se frig cotletele bine unse cu un strat de sos .Se servesc stropite cu sosul ramas alaturi de ciuperci.
                                                                       -*-
                                                                 STIATI CA ...

*In vechime paducelul era considerat un simbol al sperantei si rodniciei.Vechii greci obisnuiau sa foloseasca ramurile sale inflorite ca ornament,la nunti,iar romanii le asezau in leaganul copiilor ,incredintati fiind ca micutii vor fi feriti de spiritele rele 

Parcul natural Portile de Fier

Parcul Natural Porțile de Fier                                                                                                           
 Este considerat un autentic muzeu geologic în aer liber, patrimoniul științific fiind unic la nivel mondial. Printre comorile pe care le adăpostește se află și spectaculoasa rezervație naturală Cazanele Mari și Cazanele Mici, unde munții întâlnesc Dunărea. Primăvara, în această rezervație înflorește laleaua galbenă, o specie endemică unică în lume.

sâmbătă, 6 mai 2017

Locuri bantuite*Dealul Lunganilor


Dealul Lunganilor - cele două războaie mondiale au lăsat urme adânci asupra acestei regiuni, aflate undeva între orașele Iași și Pașcani. În primul război mondial mii de soldați au murit de tifos chiar pe Dealul Lunganilor, cadavrele lor fiind aruncate în gropi comunale. În cel de-al doilea război mondial Dealul Lunganilor a fost un câmp de luptă deschis, numeroasele victime fiind de asemenea îngropate în gropi comunale. Siluetele soldaților pot încă fi văzute, spun martorii, iar strigătele lor de suferința rup uneori liniștea nopții.

Stancile cu calcare de la Ampoita



Stancile de calcar de la Ampoiţa

Legendele Calcarelor de la Ampoiţa, Comuna Meteş, judeţul Alba, îi îngrozesc pe localnici:
Stâncile sunt blestemate, sustin ei.
Trei stânci “răsărite” din pământ de mii de ani au sădit frica în rândul localnicilor din Ampoiţa, judeţul Alba. Oamenii le ocolesc de când mai mulţi turişti şi chiar alpinişti profesionişti au căzut de pe ele şi au rămas invalizi sau au murit. “Din bătrâni se ştie că stâncile astea sunt blestemate. Mulţi au murit căzând de pe ele şi alţii au rămas paralizaţi pe viaţă”, povesteşte Iacob Ivaşcu, un bătrân de 96 de ani. Mai mult, localnicii spun că înaintea producerii unei tragedie, stâncile le dau de veste. “Când urmează un incendiu sau o sinucidere, începe să curgă apă de pe calcare, iar iarna îngheaţă aşa. Am găsit mai multe plăcuţe şi vase din piatră când aram în zonă, semn că acolo au trăit de mulţi ani oameni ale căror suflete bântuie acum.
Mulţi alpinişti au căzut de pe ele. Un alt localnic, Gheorghe Mariuc (48 de ani), a vrut să escaladeze stâncile şi a căzut de la mai bine de 10 metri. “Simţeam că nu mă mai pot ţine pe picioare şi, inexplicabil, coarda de susţinere s-a desfăcut în momentul în care am căzut. E clar că sunt blestemate”, spune Gheorghe.
Animalele salbatice ocolesc de departe locul cu pricina, desi iarba care creste in preajma stincilor este de departe cea mai grasa si poate mai hranitoare din tot habitatul local. Este ca si cum ceva le-ar alarma si le-ar indeparta de stinci. Si totusi, unii dintre sateni nu au tinut cont de superstitii. Si au platit, spun ceilalti. Un exemplu este patania familiei Ursut. Oamenii aveau doi copii, un baiat de 12 ani si o fata de 15. In fiecare dimineata copiii se duceau cu cele doua vaci sa le pasca chiar la stincile blestemate. Domnul Ursut spune ca totul a pornit de la sotia sa, care visase ca daca vor pastea vacile acolo si vor bea laptele, se vor imbogati. Doar domnul Ursut nu a baut lapte, pentru ca este alergic la acest aliment.
Si este singurul supravietuitor al familiei. Baiatul nu s-a mai intors intr-o zi acasa. L-au gasit pe stinci, mort, cu o frica animalica intiparita pe chip. Avea bratele indepartate de corp intr-un unghi de 90 de grade, ca si cum ar fi fost rastignit direct pe pamint. Si ceea ce a fost de-a dreptul straniu si a alimentat legenda blestemului, a fost faptul ca, la ridicarea trupului, pe pamint a ramas intiparita urma corpului, pe o adincime de circa un centimetru.
Profesorul Mircea Timisean, de 54 de ani, care se ocupa de mai bine de 10 ani de elucidarea misterului de la Stincile Diavolului, ne spune ca moartea adolescentului a fost pusa pe seama celui ce stapineste pietrele.


joi, 4 mai 2017

Spiritul modern


Spiritul modern

Gandirea moderna propriu-zis, care in decursul istoriei sale a evoluat pe mai multe linii de miscare, s-a constituit pe la inceputul secolului al XVII-lea, preluand mostenirea initiativelor innoitoare lasate de gandirea stiintifica si filosofica a Renasterii. Ea a pornit dintr-un motiv, altfel, foarte simplu: nevoia unei reactii de gandire hotarate care sa duca la o ruptura definitiva cu acele ramasite ale scolasticii medievale ce, supravietuind procesului renascentist, au reusit sa se strecoare pana in pragul epocii moderne. Sentimentul unei confruntari energice cu gandirea medievala, insotit de puternice accente si iesiri critice la adreasa acesteia, este prezent si se manifesta deosebit de activ la cei doi mari intemeietori ai gandirii moderne: Bacon si Descartes.
S-a vorbit de o "boala" a spiritului modern, care dateaza chiar de la inceputurile sale, fiindu-i intr-un tel innascuta, si care ar fi vinovata si pentru asa-zisa "criza a culturii europene moderne", de care s-a facut atata caz in gandirea apuseana cu incepere de la sfarsitul secolului trecut. Motivul ar fi ca spiritul modern este din nastere sfasiat, rupt, dezbinat de sine, iar nu o alcatuire armonioasa cum ar fi fost sufletul antic sau cel medieval, ancorate, cel putin cu un capat al lor, in absolut. Intr-adevar, spiritul modern este pus in fata unei sarcini istorice inedite: are in fata sa mostenirea antica si mostenirea medievala, adica, pe de o parte, elenismul cu arta si filosofia sa, rationalist in esenta lui, pe de alta crestinismul promotor al ideii de revelatie divina, dar care a reusit sa aseze in slujba acestei revelatii un intreg angrenaj intelectual, elaborand scolastica drept o stiinta rationala. Este vorba, desigur, de doua traditii nu doar independente, ci chiar opuse ale istoriei culturii. Izvorand din surse diferite, ratiunea si credinta, se neaga una pe alta. "Nemultumit de aceasta mostenire, spiritul nou incheaga o formula proprie de gandire si de viata, formula ce se vede chemata sa aleaga din valorile trecutului numai ce e adevarat si util. Un element de discernamant, de "critica", este de la inceput constitutiv spiritului nou. Elementul critic e conditionat de o constiinta istorica tot mai patrunzatoare, de trairea contrastului dintre cele vechi si cele noi, dintre via antiqua si via moderna, cum se spunea chiar din rastimpul de agonie al cultura medievale" (M.Florian - Immanuel Kant in Istoria filosofiei moderne) Spiritul critic va constitui o trasatura esentiala a atitudinii omului modern fata de realitatea naturala si culturala in mijlocul careia traieste, a mentalitatii lui de viata. Expresia suprema a acestui spirit critic se poate identifica in criticismul filosofic al lui Kant, care, considerat din acest punct de vedere, constituie punctul culminant al intregului proces cultural al lumii moderne.
Astfel, spintul modern este pus in situatia de a fi obligat sa opteze intre cele doua traditii lasate mostenire de antichitate si evul mediu. Dar in locul unei alegeri transante in favoarea uneia dintre ele va prefera, de cele mai multe ori formula unei atitudini mai cumpatate, a gasirii unei solutii de compromis intre acestea.
Dar, datorita actiunii spiritului critic inculcat de la inceput in fundamentele sale mentalitatea moderna este preponderent analitica, distingand intre valorile fundamentale ce alcatuiesc continutul constiintei moderne. "Lumea moderna - nota T. Vianu - a aparut odata cu prima tresarire a gandului despre autonomia feluritelor domenii de cultura. Se stie cat de tarziu s-a prezentat mintii omenesti aceasta idee. Antichitatea n-a cunoscut-o. Nici evul mediu in primele lui secole. Mai tarziu, teoria adevarului dublu, teologic si filosofic, ne face sa presimtim ceva din spiritul modern al autonomiei valorilor si al specialitatilor contemporane. Procesul se dezvolta din clipa aceasta intr-un mod neintrerupt" (T. Vianu - Filosofie si poezie in Opere. Bucuresti. Editura Mmerva. vol VII. 1978. p 358)
Filosofia care va statua principiul autonomiei valorilor este tot criticismul kantian care, si din acest punct de vedere, inseamna o incununare a tendintelor specifice culturii moderne. Criticismul kantian analitic si discriminativ va stabili specificul si valabilitatea principalelor valori ale culturii moderne filosofie, stiinta, religie, arta, morala, drept, politica. De la acceptarea independentei si autonomiei valorilor pana la proclamarea unui conflict dintre ele nu mai este, desigur, decat un pas. Datorita ideii autonomiei si independentei valorilor un anume sambure de tensiune intenoara este sadit de la aparitia sa in corpul culturii modeme, predispunand acest corp catre boala ce se va manifesta in ideea crizei culturii moderne.
Privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere, gandirea moderna este opera burgheziei moderne in formare si imediat dupa aceasta, trecand printr-un moment de ascensiune social-politica, sprijinita de cresterea puterii sale economice. In drum spre cucerirea unei pozitii dominante in societate. Ca atare, ea va purta in decursul intregii sale evolutii, semnele originii ei burgheze. Astfel, se face ca strict filosofic vorbind, gandirea moderna, la fel ca si cea antica la vremea ei, prin primii filosofi ionieni, s-a nascut pnn Bacon si Descartes ca o conceptie realista despre lume si viata. Paralelismul acesta poate fi impins cu usurinta mai departe: atat gandirea moderna cat si gandirea antica au aparut ca expresii ale nevoii omului de a cunoaste mai profund realitatea inconjuratoare in care omul traieste prin cercetarea naturii, luata in intelesul ei cel mai larg de intreaga lume materiala exterioara, realitatea obiectiva ca atare. Gandirea moderna se arata mobilizata intenor de dorinta de a impinge tot mai departe in necunoscut granitele cunoasterii acelei naturi pe care o descoperisera ganditorii si incepusera s-o cerceteze oamenii de stiinta ai Renasterii, din a carei imitare artistii ei isi faurisera supremul imperativ si ideal estetic. Omul modern este pandit adesea de pericolul ca, angajat in orizontul realitatii, pierde orice legatura cu transcendenta, legatura ce satisfacuse din plin spiritul antic si medieval. Dar pentru pierderea acestei legaturi, pe de alta parte, el este recompensat prin faptul ca ramane intr-un contact permanent cu diversitatea inepuizabila a lucrurilor, altfel zis, cu natura. In fata omului modern, natura isi dezvaluie o dimensiune noua a sa, de neconceput pana la stiinta Renasterii: infinitatea sa. Pus inaintea natuni infinite, omul va ramane uneori cu desavarsire singur si nu rareori se va auzi in aceasta situatie strigatul sau de disperare. Spiritul modern se abandoneaza naturii cu o evlavie entuziasta, pentru a depune intre limitele sale tot ceea ce culturile anterioare cautau mai inainte intr-o forma oarecare, evadand in absolut. Dar cu aceasta spiritul modern poposeste in relativ. De aici urmeaza si consecinta ca unul din cele mai importante concepte pe care il vehiculeaza gandirea moderna va fi tocmai acela de natura, iar ea insasi, aceasta gandire, va stabili cele mai stranse legaturi cu stiintele moderne ale naturii. Ideea infinitatii extensive si intensive a naturii va conduce gandirea moderna catre elaborarea notiunii, atat de importanta pentru dezvoltarea cunoasterii, de functie intr-un anume sens aceasta notiune va domina gandirea moderna: intr-o lume infinita, si in directia marelui si in cea a micului, care il arunca intr-o permanenta nesiguranta, omul modern nu poate simti un teren solid sub picioarele sale fara ajutorul conceptului de functie numai datonta acestuia poate stabili acele legaturi si relatii care ii sunt atat de necesare orientarii sale in lume. Daca natura inchide in ea intreaga realitate, atunci inseamna ca dincolo de ea nu se mai afla nume. Spiritul modern tradeaza inclinatii imanentiste: nu se poate desparti de lumea pamanteasca, iar bucunile acesteia nu vrea sa le sacrifice pentru o existenta trancendenta. De aici si orientarea ateista care il insoteste in anumite momente ale sale. Caci daca spiritul crestin atarna, cu o privire incarcata de dorinte, de o lume supranaturala, si din toate puterile sale se straduieste inspre afara, dupa Dumnezeu, interesul si atentia omului modern, se fixeaza asupra lumii naturale, se pastreaza in cadrul acesteia. Mai tarziu se va adauga la aceasta si interesul si orientarea catre interioritatea sufleteasca proprie omului. In egocentrismul sau, omul modern simte ca celelalte sunt dependente de el si nu invers, ceea ce duce la manifestarea unui spirit al responsabilitatii mai acut in epoca moderna decat in alte vremuri ale istoriei. Astfel, nu apare chiar intru totul inexplicabil si surprinzator faptul ca preocuparile de etica isi pierd, in anumite limite, din intensitate in epoca moderna. Explicarea acestei imprejurari se datoreaza faptului ca intrebarile orientate catre cunoasterea specificului naturii imping in spate, ca lipsite de o deosebita importanta, cel putin pana la Kant, intrebarile privind specificul valorilor etice si estetice, care retinusera atat de mult filosofia antica si medievala.
Redescoperirea naturii inseamna repunerea ei in drepturile sale depline, de unic obiect real al cunoasterii omenesti. Gandirea moderna isi tradeaza originea sa burgheza si prin nazuinta sa pragmatica declarata: natura infinita constituie nu numai tema unei cunoasteri ce se desfasoara dupa un program infinit, dar mai ales una a actiunii transformatoare nesfarsite a omului. Desigur, gandirea moderna inca nu are un concept suficient de elaborat al actiunii practice. Dar scopul cunoasterii naturii este unul eliberator, atat in ordine teoretica cat si practica: ea vizeaza sa-l scoata pe om din starea sa de dependenta ce face din el un sclav al naturii - servus naturae - pentru a-l instala, prin actiunea practica ce isi face aliat din cunoastere, in ipostaza de stapan al ei - dominus naturae.
Problema de capatai care sta de la inceput in fata ganditorilor moderni este aceea de a-l pune pe om in posesia unui mijloc de cunoastere a naturii, mai eficient in rezultatele sale, prin care acesta sa poata dobori toate barierele ce se ridica in cale, in stare sa-i asigure succesul in viata. Cunoasterea naturii implica, intai de toate, un ansamblu de reguli si de principii, care sa-i asigure succesul in viata. Cunoasterea naturii implica, intai de toate, un ansamblu de reguli si de principii, care sa-i aseze omului in fata calea cea mai sigura ce ii poate conduce gandirea catre aflarea adevarului, adica o metoda. De aici, interesul pentru aflarea unei noi metode, care va degenera apoi intr-o adevarata superstitie a metodei - o metoda buna este suficienta si singura pentru a garanta adevarul. Reprezentantii gandirii moderne sunt convinsi de universalitatea si omnipotenta ratiunii, de necesitatea ei in vederea dominarii naturii. Pentru acestia singura forma prin care omul isi poate supune natura este cea oferita prin succesele cunoasterii sale de catre om. De la Bacon provine vestitul adagiu - scientia est potentia. Aceasta incredere nemarginita in puterea cunoasterii stiintifice nu va ramane o simpla promisiune neimplinita. Foarte curand, ea va fi verificata practic prin aplicatiile tehnice ale stiintei, care dubland mediul natural prin unul tehnic, vor sustine serios ascensiunea economica a burgheziei, ducand la formarea industnei capitaliste moderne.
Filosofia moderna a aparut, cum am vazut, odata cu stiintele moderne ale naturii si pe baza acestora, se va dezvolta intr-o stransa legatura cu ele. Aceasta situatie va determina si caracteristicile dominante, definitorii ale gandirii filosofice moderne. Prima dintre aceste caracteristici este mecanicismul: dintre stiintele moderne ale naturii, prima care se dezvolta este mecanica, ea avand ca obiect propriu de cercetare cea mai simpla forma a miscarii: deplasarea in spatiu. Apare, astfel, tendinta fireasca de a explica toate celelalte forme necunoscute ale miscarii prin reducere la forma de miscare cunoscuta, cea mecanica, luata ca punct universal de plecare in intelegerea intregii procesualitati a realitatii naturale si sociale.
In al doilea rand este vorba de caracterul predominant analitic al gandirii filosofice moderne. Stiintele naturii se afla la inceputurile dezvoltarii lor intr-o faza acumulativa si descriptiva si nu explicativa. Ele constata mai mult realitati gata facute decat sa incerce explicarea unor realitati in curs de a se face. Ele nu pot observa mai ales conexiunile care se stabilesc intre acestea. Studiind realitatea descompusa in partile si domeniile care o compun, considerate in mod static, rupte unele de altele, ignorand legaturile lor reciproce, stiintele fac uz acum de un spint analitic excesiv. Gandirea isi insuseste realitatea gata facuta, astfel ca va prefera; sa-i desfaca unitatea in partile sale componente. Pe acest motiv spiritul modern apare, mai degraba, ca analitic, placerea sa este disectia. In timp ce filosofia antica si cea medievala mai cautasera sa realizeze un echilibru intre analiza si sinteza, sa nu le rupa una de alta.
Realitatea, asa cum apare ea spiritului modern, nu este organismul, care traieste numai in totalitatea sa de viata, nici o opera de arta unitara, ci mecanismul, pe care legile naturii il pun in functiune, piesa cu piesa. Omul modern cauta neobosit structura si functionarea interna a acestui mecanism. Doreste cu o curiozitate nestapanita sa vada cum in ceasornicul mare al naturii ceasornicarul divin trage astfel arcurile incat dintii rotilor se potrivesc unii cu altii perfect, impingand inainte procesul universal. Acest mod de a privi realitatea, nu in totalitatea sa organica ci preponderent analitic, desfacuta in partile care o alcatuiesc, metafizic in esenta sa ultima, va trece din stiinte imprimandu-se si filosofiei, caracterizand si modul acesteia de a considera natura si societatea.


Vasile Musca

Sfanta Fotinia pustnica de le Iordan


SFÂNTA FOTINIA, PUSTNICA PE URMELE SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

Încetul cu încetul, printre credincioşii ortodocşi începe să fie cunoscută şi cinstită Sfânta pustnică Fotinia, care, precum odinioară Sfânta Mana Egipteanca, a trecut Iordanul, retrăgându-se în pustie, spre a se nevoi şi a se uni astfel cu Creatorul şi Dumnezeul său, Domnul nostru Iisus Hristos.
Cartea pe care i-a închinat-o cândva părintele Ioachim Spetsieris se găseşte astăzi în casele bunilor creştini din Grecia ori Palestina, alături de sinaxare - acele vieţi de sfinţi care constituie enciclopedia vie a credinţei, căci Dumnezeu este viu în cei ce s-au ostenit să facă voia Lui:
Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, zice Apostolul, ca să vorbesc de Ghedeon, de Baroc, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de proroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.1
In mai multe părţi, dar mai cu seamă în Grecia, în acele insule în care mireasma rugăciunii şi a sărăciei, a ne voinţei smerite, necunoscută lumii, pare că se amestecă cu aerul, cu lumina, cu natura aspră, am putut vedea paraclise şi icoane ale Sfintei Pustnice Fotinia - această culme, această făclie a sfinţeniei ortodoxe din zilele noastre. Cel care ne-a însoţit în aceste binecuvântate insule, la fel ca pe atâţia alţi pelerini în decursul anilor, este părintele Ambrozie Fontrier, traducătorul cărţii despre viaţa Sfintei Fotinia, adormit întru Domnul pe 1/14 ianuarie 1992, după o viaţă de rugăciune isihastă şi nevoinţă. în 1980, părintele Ambrozie ne-a însoţit în Grecia, mai întâi pentru a ne închina la mormântul şi la moaştele Sfântului Nectarie de Eghina, apoi pentru a ne închina la peştera de pe insula Patmos, unde Sfântul Ioan a primit revelaţia Apocalipsei, precum şi pentru a vedea o mică mănăstire care se construia într-o pustie pietrificată dinspre mare - Kalymnos unde trăiesc de secole pescarii de bureţi2. In Eghina văzusem deja bureţii pe care îi binecuvântase Sfântul Nectarie: ei au, nu încape vorbă, formă de cruce. Când Kalymnos ne-a apărut în faţa ochilor, am fost izbiţi de austeritatea insulei, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă ca Patmos, fiind mai sărăcăcioasă şi mai puţin cunoscută de turişti. Am fost găzduiţi de o familie a cărei viaţă se aseamănă cu cele pe care le citim în povestirile despre vechiul şi măreţul Constantinopol. Tatăl şi mama crescuseră nouă copii, dintre care şapte au devenit, de tineri, monahi şi monahii; sarcina educaţiei fiind încheiată, a venit rândul părinţilor să se îndrepte spre mănăstire. înainte de a pomi spre locul nevoinţei lor, s-au ostenit să construiască o biserică şi un cămin de bătrâni, luându-şi din puţinul pe care-l aveau, fiind ei destul de săraci. Dumnezeu însă nu-i lasă niciodată pe cei milostivi, iar această familie dădea dovadă de ospitalitate şi mărinimie cum rar se pot întâlni.
Marea era agitată în ziua aceea şi, ca să ne întoarcem la micuţa mănăstire Pissarion, trebuia să străbatem muntele. Părintele Ambrozie era foarte neliniştit pentru unul dintre pelerini, o tânără suferind de o boală gravă de plămâni. Aşa că am mers mai întâi în biserică - construită de gazdele noastre şi închinată Sfintei Fotinia
Samarineanca după care Manoli, capul familiei, ne-a invitat să coborâm sub biserică, într-un paraclis închinat unei sfinte de care nu auzisem vorbindu-se niciodată până atunci: Fotinia, pustnica de la Iordan.
La intrarea în acest paraclis era un portret, care semăna mai mult sau mai puţin cu o icoană, fiind însă cu adevărat tainic, deoarece amintea de o pustnică asemănătoare acelora din vechime, pe când sihaştrii locuiau pustiul şi-l stropeau cu lacrimile lor, aşa cum psalmodiază Biserica. Acolo, luând untdelemn din candelă, părintele Ambrozie a uns pe tânără, care, după aceea, cu rugăciunile sfintei, a reuşit să străbată muntele până la mănăstire şi nu a mai fost niciodată din acel moment bolnavă de plămâni.
Uimit de această minune, părintele Ambrozie a vrut să afle tot ce se putea despre această sfântă vindecătoare. Astfel, prietenul nostru Manoli i-a dăruit cartea scrisă de părintele Ioachim Spetsieris.
După revenirea în Franţa, în fiecare duminică, timp de mai multe săptămâni, în mica noastră biserică cu hramul Sfânta Treime - Sfântul Nec- tarie de pe bulevardul Sevastopol din Paris, părintele Ambrozie ne-a citit şi ne-a povestit viaţa acestei sfinte pe care el o compara cu viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Mai spunea că ne voinţele, luptele lăuntrice ale marilor pustnici nu sunt cunoscute în general decât de singur Dumnezeu, dar că viaţa acestei pustnice Fotinia - care fusese povestită părintelui Ioachim chiar de către sfântă - deschidea o cale sigură spre taina curăţirii inimii, a luminării duhovniceşti şi a unirii omului cu Dumnezeu, pe care Sfinţii Părinţi o numesc îndumnezeire ori proslăvire. Rare sunt vieţile de Sfinţi, spunea părintele Ambrozie, care dau la o parte acest văl interior, precum aceea a Sfântului Simeon Noul Teolog, vorbind de Sfântul Simeon cel din vechime, ori aceea a Sfântului Serafim de Sarov în convorbirea sa cu Motovilov sau, în vremea noastră, aceea a Sfintei Fotinia Pustnica. Dorind să răspândească viaţa sfintei, părintele Ambrozie - care a botezat şi două persoane cu numele Sfintei Fotinia Pustnica - a tradus în întregime cartea despre Sfânta Fotinia, publicând-o fragmentar în primul număr al revistei „Lumina taborică", apărută în 1984.
Intemeindu-se pe Comentariul la Trepte al Sfântului Nicodim Aghioritul, părintele a subliniat în introducere: „Pentru pustnici precum Sfânta Fotinia a scris Sfântul Teodor Melodul al doilea an tifon al Treptelor, pe glasul 1:
Pentru trăitorii în pustie
setea de dumnezeire ajunge lucru după fire, fără a putea fi stinsă, aflăndu-se ei departe de lume şi de toată deşertăciunea."
Desigur, celor singuratici trăitori în deşert, care se roagă Dumnezeului Celui Unul, le dedică Sfântul Teodor Melodul antifonul de mai înainte.
Sfântul Teodor spune că dragostea sihaştriior nu este atrasă de nici un lucru material ori deşert, că nu e atrasă şi nici influenţată de plăceri, patimi, bogăţii, slavă care se topesc şi dispar ca florile de primăvară ce trăiesc puţină vreme.
Pustnicii sunt deasupra şi în afara lumii trecătoare şi deşarte; nimic nu-i supără, aşezaţi şi întăriţi în singurul Bine cu adevărat înalt şi de dorit: Dumnezeu. „Dacă noi iubim cu adevărat pe Dumnezeu, această dragoste îndepărtează patimile. Dragostea de Dumnezeu înseamnă a alege pe Dumnezeu în locul lumii şi sufletul în locul trupului, a dispreţui lucrurile de pe pământ şi a trăi în înfrânare şi în dragoste, a ne apropia de Dumnezeu prin rugăciuni, psalmodii şi citiri sfinte", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul3.
Dumnezeu fiind nemărginit şi de neatins, dorinţa pustnicilor de înalt nu e niciodată potolită, ea este mereu în mişcare, în creştere, urcând continuu către ceruri. Şi Sfântul Apostol Pavel avea această năzuinţă atunci când a spus: Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu... (Filipeni 3,14).
O astfel de dorinţă de Dumnezeu cuprinsese inima Sfântului Antonie cel Mare, corifeul monahilor; în fiecare zi el adăuga râvnă peste râvnă, dragoste peste dragoste, aşa încât a putut să spună: „Nu mă mai tem de Dumnezeu, pentru că-L iubesc."
Să spunem, ca o concluzie, că toţi pustnicii care locuiesc în deşert au o mare dragoste de Dumnezeu, dragoste care i-a împins să părăsească lumea, dispreţuind-o ca pe un gunoi şi ca pe ceva nevrednic de a fi luat în seamă. Ei au părăsit lumea pentru a trăi în locuri lipsite de viaţă, în sălaşuri de fiare, în peşteri, hrănindu-se cu pâine şi apă, lăcuste etc..., îmbrăcaţi în piei de animale, culcându-se pe jos, pe pământ bătătorit ori pe o mână de paie. Despre aceştia Sfântul Apostol Pavel a spus: Au rătăcit în pustii şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi, ei, de care lumea nu era vrednică.
Cu cât pustnicul are mai multă dragoste şi dor spre Dumnezeu, cu atât i se pare că nu mai are nimic al său. Cu cât se înalţă către culmile dragostei de Dumnezeu, cu atât el se crede mai jos decât toţi în dragostea de Dumnezeu. Frumuseţea infinită şi mult dorită a lui Dumnezeu este de neconceput pentru spiritul uman, infinitul nu poate fi cuprins de ceva limitat. De aceea Dumnezeu Se face cunoscut sufletului puţin câte puţin şi-l antrenează pe el ca să-L caute, să-L dorească şi să se bucure de El. Atunci sufletul se luptă ca să se ridice până la frumuseţea dumnezeiască, spre a o cuprinde în întregime. Dar ne-atingând-o, el cugetă că aceasta este mai presus de sine, mai de dorit decât treapta la care a ajuns el, decât ceea ce a cuprins el. Sufletul îi este nedumerit, apoi se minunează, îmbătat de dragostea dumnezeiască, de dor înflăcărat.
In limbajul pustnicilor, dorul priveşte obiectele ori persoanele absente, în timp ce dragostea se referă la obiectele ori persoanele prezente. Dumnezeu, fiind nevăzut şi necuprins, este dorit, dar fiind în acelaşi timp omniprezent şi participabil prin energiile Sale necreate în cei ce se fac vrednici de acestea, El este Dragoste. Iată de ce Sfântul Teodor Studitul foloseşte aceşti doi termeni: Dor şi Dragoste.
Acest dor după Dumnezeu, această dragoste pentru Dumnezeu se naşte numai în linişte, după cum spune Sfântul Teodor Studitul. Liniştea şi singurătatea îi ajută pustnicului să-şi adune mintea din tulburare, coborând-o în inimă pentru a cugeta şi a chema Numele cel mai dorit, singurul care trebuie iubit, al Preadulcelui Domn Iisus Hristos, spunând plin de dragoste: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!"
Această rugăciune neîncetată, această contemplare continuă a Numelui lui Iisus cuprinde inima pustnicului, iar sufletul său, purtat pe aripile Dragostei, se ridică până la contemplarea Frumuseţii Dumnezeieşti, astfel încât, îmbătat de dragoste, îşi iese din sine şi uită să bea şi să mănânce, să se îmbrace, precum şi de alte trebuinţe.
Viaţa Sfintei Fotinia Pustnica este menită să devină la fel de cunoscută, la fel de aproape de sufletul creştinilor evlavioşi şi plini de dragoste dumnezeiască, ca şi aceea a Pelerinului rus, căci, în spiritul tradiţiei vii, verificate, a Filocaliei, pustnica de la Iordan ne povăţuieşte asupra Rugăciunii lui Iisus, rugăciune care, coborâtă în inimă, face ca omul să se contopească cu Domnul său Preaiubit într-o unire despre care Cântarea Cântărilor mărturiseşte în modul cel mai expresiv. Cel ce se uneşte cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate este, după Sfântul Simeon Noul Teolog, asemănător unei bucăţi de fier, care în căldura cuptorului devine foc, rămânând fier în natura sa; scoasă din acest foc, ea redevine însă ceea ce a fost.
Fără rugăciunea inimii o astfel de unire este de neconceput. Infierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc, cânta David.
Părintele Ambrozie repeta adesea că mulţi vorbesc în timpurile de acum despre rugăciunea inimii, trecând drept învăţători, dar puţini sunt cei care se îndeletnicesc cu aceasta. Viaţa Sfintei Fotinia Pustnica, pe care el a tradus-o cu atâta dragoste şi evlavie, depăşeşte în valoare multe cărţi, deoarece conţine o comoară de învăţături asupra rugăciunii şi unirii sufletului cu Dumnezeu. Nu este numai o carte, ci o hartă, un plan care ne arată calea Vieţii şi a împărăţiei lui Dumnezeu. Cu adevărat, Dumnezeu este minunat întru Sfinţii Săi; Lui fie slava, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimea Cea de o Fiinţă şi Dumnezeul drept credincioşilor creştini!


 Părintele Patrie Ranson

Legume tempura


Legume tempura

Ingrediente :1/2 vânata ,1 dovleac,1 morcov,1/2 ardei mare, 1 ceapa mica,4 linguri faina tempura,2 linguri apa foarte rece,ulei pentru prajit, sare,piper dupa gust.

Pentru servit:3 linguri sos de soia,cateva feliute de ardei iute,felii de lamaie.

Mod de preparare : Se taie legumele bastonase cam 5 cm. lungime si 5 mm grosime ,iar ceapa rondele de 5 mm grosime.Se amesteca faina cu apa foarte rece ( sau se poate face un aluat de clatite ),se trec legumele prin acest aluat si se prajesc in baie de ulei pana se rumenesc .Se lasa să se scurga pe un prosop de hartie.Se amesteca uleiul de soia cu cel de susan si feliile de ardei iute .Se servesc presarate cu sare si piper si stropite cu suc de lamâie .Se mananca inmuiate in sosul de soia.

                                                                        -*-

                                     STIATI CA ..

* Ceapa de mare este o planta inrudita cu ceapa ,care creste in zona mediteraneana,in special pe tarmurile marii.
* Echinacea este o planta ierboasa originara din America si inrudita cu papadia .

marți, 2 mai 2017

Castelul Calendar


Castelul Calendar din Transilvania. Grandioasa construcție din localitatea Zau de Câmpie, județul Mureș, a fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea, de baronul Istvan Ugron, care a ținut cont și de principiile calendarului. Astfel, misteriosul castel are 365 de ferestre (n.r.- la fel ca numărul zilelor dintr-un an; evident, nu vorbim despre un an bisect), 12 holuri (n.r.-la fel ca numărul lunilor), 52 de camere (n.r.- la fel ca numărul săptămânilor dintr-un an), șapte terase (n.r.- fix câte zile are o săptămână) și patru turnuri (n.r.- la fel ca numărul anotimpurilor).

Locuri bantuite * Troita Miresei


Troița Miresei – la ieșirea din Găești, pe DN7, se află Troița Miresei, monument aflat în paragină care amintește de o poveste tragică din anii 30. Pe 24 septembrie 1936, Margarenta Ștefănescu, prospăta mireasă și-a pierdut viața într-un accident rutier. A fost inițial îngropată la Bellu, apoi familia i-a mutat trupul în Biserica Miresei de pe dealul Flămânda, monument construit de părinții săi. Margareta aduce noroc tuturor cuplurilor care s-au căsătorit în Biserica Miresei dar pare că încă se simte singură, căci lângă troița abandonată au avut loc numeroase accidente rutiere. Există martori care spun că au văzut și o siluetă în alb lângă troiță.