Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota
Timp de mers: 3 ore – 3 ore 30 minute
Distanta parcursa: 6.1 km
Diferenta de nivel cumulativa: 951 m
Panta medie: 9°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:
(cruce rosie)
sâmbătă, 27 ianuarie 2018
Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota * muntii Leaota
Cantonul Bratel-Vf.Rateiul-Vf Leaota
Timp de mers: 3 ore – 3 ore 30 minute
Distanta parcursa: 6.1 km
Diferenta de nivel cumulativa: 951 m
Panta medie: 9°
Grad de dificultate: mediu
Marcaj:
(cruce rosie)
joi, 25 ianuarie 2018
Locuri bantuite * Akasaka Weekly Mansion ,Tokyo,Japonia
Akasaka Weekly Mansion, Tokyo, Japonia
Povestile care circula despre Akasaka sunt absolut infricosatoare. Martorii au raportat intalniri cu fantome, care din spate par persoane absolut normale, dar fata le este desfigurata sau le lipsesc complet trasaturile faciale. De asemenea, multi s-au trezit in mijlocul noptii inconjurati de o ceata alba ciudata, au simtit pe brate atingeri ale unor maini navazute sau s-au simtit pur si simplu urmariti de o prezenta invizibila.
luni, 15 ianuarie 2018
Sfantul Ierarh Visarion ,arhiepiscopul Larisei
Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei este cinstit pe 15 septembrie. Sfantul Visarion a trăit în secolul al XVI-lea și era de fel dintr-un sat din părţile Tesaliei, Macedonia (Grecia de astăzi). S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, la vârsta de 16 ani, dorind a urma viața monahală, se duse cu tot sufletul la Marcu, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, fu rânduit episcop al cetăţii Dometicului şi Elasonului.
Însă poporul, din pricina mândriei, nu îl primi ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, luară de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.
Iar sfântul Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marcu, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând 4 ani şi rămânând fără păstor episcopia Stagopului, fu cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea vreme de 6 ani, multe supărări şi prigoniri suferi din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marcu, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, sfântul Visarion fu rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.
Câtă vreme conduse această eparhie, săvârşi cu îndestulare cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi, făcea poduri peste ape. Astfel, făcu pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotamos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor.
El puse temelia şi zidi la munte, aproape de satul lui, mânăstirea cea frumoasă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, preacuviosul Ignatie episcopul.
În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, se duse către Domnul.
Aleasa lui cinstire se datorează mulțimii minunilor săvârșite atât în vremea vieții sale, cât și după plecarea sa la cele de Sus, pricină pentru care este numit făcător de minuni.
Moastele Sfantului Visarion au fost aduse de mai mai multe ori in tara noastra pentru izbavirea de ciuma. Prima data au fost aduse pe 14 septembrie 1730, de catre Nicolae Mavrocordat. A doua oara au fost prezente in Bucuresti in anul 1738. Cinstitul Cap al Sfantului Visarion, care se afla la Manastirea Dousikou, a fost adus pentru a treia oara in 1792. In acel an s-au facut mai multe procesiuni cu sfintele sale moaste: in Olt, Teleorman, Dambovita si Ilfov. In anul 1796, sfintele sale moaste au fost aduse pentru a patra oara in tara noastra.
Troparul Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei
Glasul 8
Întru răbdarea ta, ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase; în rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulându-i. Ci, te roagă lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Visarion Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.
Tristetea de a nu fi sfant
Tristetea de a nu fi sfantAstfel îndrăznea să susţină Leon Bloy: „Există o singură tristeţe: aceea de a nu fi sfânt!" Aceasta este singura tristeţe valabilă, dacă o putem numi astfel. Dar cu restul cum rămâne?
Ţi-ai dorit şi îţi doreşti să fii fericit. Iţi doreşti ca viaţa ta să aibă un rost, să fie plină de acele activităţi care consideri tu că-ţi aduc fericirea. Lipsa lor ţi-ar provoca o mare durere, te-ar alarma şi te-ar conduce chiar la o cădere psihică. Totul este o grabă neexplicată, o fugă continuă după ceva. Insă ce este acest „ceva" mă tem că mai nimeni nu ştie bine.
Se ştie că trebuie să fim fericiţi, că trebuie să ne împlinim, să trăim fără lipsuri - dar cam atât. Şi viaţa nu iartă neştiinţa noastră sau nepăsarea noastră: ea se scurge uimitor de repede, se grăbeşte parcă să se termine, lăsându-ne mereu mai trişti, mereu mai deznădăjduiţi în faţa acestui fapt implacabil, în faţa propriei noastre vieţi, pe care, orice am face, nu o putem opri. Este viaţa ta, îţi aparţine şi, totuşi, nu îţi aparţine; este a ta, dar ea se stinge, trece fără ca tu să vrei aceasta. Viaţa ta se îndreaptă spre sfârşit fără să îţi ceară părerea, fără să ţină cont de tine. Şi tu chiar nu o poţi opri, oricât ai vrea sau oricât ai fi de fericit.
Şi dacă nu te grăbeşti să o umpli cu un sens, cu ceea ce ai siguranţa că nu va trece, atunci va veni clipa în care nu se va mai putea face ceva. Viaţa ne dirijează şi ne cere un tribut. Dar, dacă acest tribut va fi de proastă calitate, infim şi mai trecător decât ea, atunci viaţa noastră nu va avea nimic de reproşat, nimic de dăruit, nimic de trecut dincolo de mormânt. Ne cere mereu nu doar trupul nostru, prin îmbătrânirea ce începe chiar din clipa naşterii. Simţim că vrea mai mult, simţim măcar involuntar că, ceva sau cineva de dincolo de noi şi de simţurile noastre aşteaptă să facem anumite fapte sau să împlinim anumite condiţii.
Eu nu mă pot accepta şi nu te pot accepta ca pe o fiinţă destinată morţii, dispariţiei în acelaşi pământ în care vor putrezi şi viermii ce au „devorat" trupurile atâtor miliarde de oameni până astăzi. Trebuie ca viaţa ta să fie mai mult decât un joc al hazardului, un joc al morţii.
Şi, la urma urmelor, ce este sau cine este această moarte? Incetarea activităţii cerebrale are loc la câteva ore după ultima bătaie de inimă, iar impulsuri electrice există în corp încă câteva zile. Dar nu este drept ca totul să se termine aici. Nu este drept ca idealurile mele, speranţele mele, iubirea şi răbdarea, căderile şi durerile mele să se termine atât de jalnic. Nu avem voie să acceptăm ca, o întreagă viaţă de bucurii sau de suferinţă plină, să se termine atât de ruşinos! Căci este extrem de ruşinos ca un
geniu să aibă exact acelaşi sfârşit cu un nepăsător în ale vieţii, ca un erou sau un martir să nu aibă nimic mai mult decât un criminal sau un desfrânat.
Nu despre moarte, însă, doresc să scriu aici. Ci despre acel sentiment de revoltă, de protest împotriva unei sorţi la prima vedere implacabilă. Şi îl putem numi „tristeţe", durere care naşte voinţa de a nu muri, de a lupta până la capăt cu moartea şi cu nebunia ei. A nu accepta moartea înseamnă a dori să fii veşnic. Siguranţa veşniciei au avut-o mult prea puţini: eroii, martirii şi sfinţii. Aceştia au pariat cu un preţ greu, dureros cum că ei nu vor să moară, mai bine zis că moartea trupească nu poate fi finalul lor, ci doar o trecere, o mutare.
Iar cel ce nu acceptă moartea în viaţa lui ca punct final, ca ultima staţie a trenului vieţii lui, acela va suferi de această tristeţe de care am amintit la începutul acestui capitol. Zi de zi, clipă de clipă va încerca să facă exerciţii de veşnicie, dacă le putem numi aşa. Va face ceea ce un muritor nu poate face, se va comporta chiar ca Dumnezeu.
Să nu ţi se pară că exagerez! îndemnul general al acestei cărţi nu este acela de a căuta un Hristos abstract, generic, îndepărtat. Eu te invit să fii un zeu al vieţii tale, un dumnezeu al vieţii tale! Cel ce imită pe Hristos va începe să-I semene, să iubească ca El, să ierte ca El, să trăiască ca El şi mereu împreună cu El. Şi atunci Dumnezeu va intra la tine, iar tu vei fi la rândul tău un dumnezeu. Insă să nu uiţi că Hristos este Dumnezeu întru Sine, după natură, iar tu poţi fi dumnezeu doar cu ajutorul Lui, cu iubirea Lui, cu harul Lui, cu Trupul şi Sângele Lui, după har.
Poate că găseşti dificile aceste rânduri de mai sus, dar „reţeta" este extrem de simplă: trebuie să îl iei pe Hristos în spatele tău şi să începi să-L asculţi, să îi ceri tot mai des părerea şi să cauţi să iubeşti această sarcină, această „greutate" pe care ar trebui să o purtăm toată viaţa. Voi reveni asupra acestui subiect, dar te atenţionez că a fi creştin este greu, foarte greu. înseamnă a renunţa la multe, a fi marginalizat, ironizat, luat peste picior; înseamnă a sta împotriva nu a zece-douăzeci de oameni, ci împotriva a milioane de oameni, împotriva chiar şi a propriei tale familii dacă e nevoie; dar înseamnă şi a fi trist, uneori mult prea trist. Nu o tristeţe ca deznădejde, ca lipsă de speranţă, ca traiectorie spre sinucidere, ci o tristeţe sfântă, curată şi demnă. Să simţi că bucuriile acestei lumi sunt mult prea efemere, mult prea trecătoare şi că tu meriţi, vrei ceva mai mult. Exact ca un copilaş care a primit o prăjitură, dar el ştie că undeva, într-un anumit loc, este o cofetărie imensă, care i-ar oferi infinit mai mult decât prăjitura pe care o ţine în mână. Limba română are un termen special pentru tristeţea aceasta: „a tânji", a-ţi fi dor după ceea ce nu ai acum, dar ştii că poţi avea.
Această tristeţe este sensibilă la toate. Cel ce suferă de această sensibilă tristeţe va fi rănit de uitarea de Dumnezeu şi de greşelile, păcatele celorlalţi; va suferi pentru căderile, pentru răutatea şi pentru egoismul celorlalţi. Mereu va încerca să schimbe în bine pe sine însuşi, dar şi pe cei din jurul său.
„...Am obosit, e un drum atât de greu, vreau să renunţ, nu-mi pasă de nimic, nu am ce pierde. Sufletul meu e ferfeniţă, nu mi-a mai rămas aproape nimic. Aşa simt, simt pustiu, pustiu, un vânt care usucă... M-au cuprins braţele unei disperări ce creşte treptat, o disperare ce creşte, dar eu o ascund, o disperare ce creşte şi până la urmă va izbucni ca un vulcan..." Acestea sunt doar câteva din gândurile aşternute pe hârtie de o copilă cu totul deosebită, pe care am avut bucuria să o cunosc şi să o ajut cât mi-a stat în putinţă. Sunt rânduri triste, uneori mult prea triste.
Sunt gânduri ale unei generaţii care rătăceşte printr-un pustiu în care şi Dumnezeu este singur. O generaţie ce ar trebui să fie mulţumită şi fericită, dacă ar fi să judecăm după facilităţile, posibilităţile de a se distra, după bucuria pe care o afişează la prima vedere. Dar totuşi ea este tristă. In sânul acestei generaţii se mai găsesc astfel de copii, care, ca nişte supape, scot la iveală lacrimile, tristeţea şi singurătatea ei.
Sunteţi hrăniţi cu o „hrană" mult prea simplă, mult prea trecătoare. Fiinţa voastră, avântul vostru, puterea voastră, toate cer mai mult. Deşi nu vreţi prea mulţi să recunoaşteţi, de mult aţi înţeles că nu vă mai aduc o adevărată fericire discotecile, barurile, distracţiile tot mai palpitante şi uneori tot mai păcătoase, tot mai murdare. Şi din acest punct vă împărţiţi în două tabere.
Prima, îngrozitor de majoritară, îşi înăbuşă, îşi sufocă această tristeţe prin păcate-plăceri tot mai rafinate, tot mai multe şi tot mai murdare. Iar această tristeţe este ca un crin care nu suportă noroiul, întunericul şi chiar răutatea „grădinarului", adică a celui ce greşeşte tot mai mult.
Iar a doua „tabără" este mică, infirmă, tristă. Din ea se mai ridică voci care cer dreptate, cer lămuriri şi sens vieţii lor. Sunt cei care nu vor să se lase călcaţi în picioare de mizeria şi josnicia acestei lumi. Şi blestemată este lumea aceasta, pentru că nu mai are răspunsuri şi opţiuni corecte pentru aceşti tineri, aceşti revoltaţi ai vieţii. Cât vor mai rezista împotriva nebuniei acestei lumi? Cât vor mai avea răbdare să stea împotriva majorităţii, să zică „nu!" unei gloate care vrea să-i reducă la tăcere, să-i târâie şi pe ei în noroiul abject al păcatului?
De ce oare în Occident, mai ales în Franţa, numărul sinuciderilor în rândul tinerilor a crescut alarmant de mult? Tocmai din cauza lipsei unui răspuns de valoare, veşnic valabil la aceste întrebări, la durerile tinerilor, ale adolescenţilor de azi şi de mâine. Şi singurul răspuns valabil este Hristos, deşi poate că nu ne place să acceptăm.
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit. Iată, vi se lasă casa voastră pustie. (...) Nu Mă veţi mai vedea (Luca 13: 34, 35). Originalul grecesc al Noului Testament compară pe Hristos cu o cloşcă, care vrea să-şi adune puii săi sub aripi, să-i ocrotească şi să-i încălzească cu dragostea sa. De câte ori nu vrea Hristos să-i adune pe oameni la căldura Iubirii Sale şi a mângâierii Sale? De mii de ori pe zi ne oferă dragostea Lui, dar preferăm să rămânem tot mai pustii, tot mai orbi, ignorând Adevărul, ignorând Dragostea...
Omul este singura fiinţă tristă de pe acest Pământ.
Dacă şi-a pierdut această calitate, această caracteristică, atunci mai mult ca sigur păcatele l-au doborât în rândul necuvântătoarelor. Vezi bine că nu te îndemn să te arunci orbeşte în vâltoarea plăcerilor şi a „bucuriilor" acestei lumi. Cu riscuri enorme, trebuie să înveţi să fii trist.
Cu aceeaşi nebunie caracteristică creştinismului, Hristos încă mai spune prin bisericile fără de tineri: Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Fericiţi cei prigoniţi... Fericiţi veţi fi când vă vor ocări... Vai vouă celor care râdeţi şi vă bucuraţi acum... Nu îţi vorbesc de un Dumnezeu sadic sau terorist. Dar rănile acestei lumi nu le poate vindeca omul cu toate păcatele şi rănile lui sufleteşti. Ca să fii cu adevărat fericit, trebuie să renunţi la tot ceea ce vatămă, la tot ceea ce loveşte sufletul tău, iar această renunţare îţi va aduce multă, multă tristeţe.
Lumea se va bucura în păcatele ei, iar tu vei fi trist şi poate că, la prima vedere, singur, dar împreună cu Dumnezeu, la Care nu trebuie să renunţi. Iar moartea va inversa valorile şi perspectiva.
Dar cine mai riscă astăzi atât de mult? Poate doar tristeţea de care nu ai cum fugi te va îndemna să cauţi mai mult, să răscoleşti lumea nu după un Graal legendar, ci după sufletul tău, după mântuirea ta.
„De fiecare dată când simt că mai am un pas până să ating stadiul bucuriei depline, cad şi o iau de la început. Am avut răbdare şi am urcat piramida fericirii de multe ori, deşi nu am ajuns niciodată până în vârf, dar acum m-am săturat, nu mai pot şi nici nu mai vreau să lupt. Nu înţeleg de ce să ne chinuim să construim un castel pe malul mării, când ştiu că valurile puternice vor veni şi-l vor distruge într-o clipă. Ne luptăm pentru ceva care într-o zi poate deveni realitate, dar pentru ceva ireal? Nu cred că va putea vreodată un muritor să atingă stadiul bucuriei depline! Sincer, nici măcar nu ştiu ce se întâmplă cu mine, dar am un gol imens în suflet şi nu ştiu cu ce l-aş umple.
Am fost fericită adesea, dar întotdeauna un semn de întrebare mi-a umbrit fericirea..."
Am citat din nou din eseul acestei copile care s-a sălăşluit în întregime în sufletul meu, din cazul acesta în acelaşi timp trist, dar totodată şi fericit, pentru că încă se mai întreabă, încă nu a încetat să caute, să iscodească Adevărul şi Fericirea. A înceta să cauţi, să crezi că mai poţi găsi un răspuns înseamnă a muri înainte de moartea propriu-zisă.
Generaţia ta nu vrea să moară, nu vrea să accepte moartea. Şi este normal să fie aşa! Prin bucurie, prin dragoste, prin simplă prietenie - prin toate acestea noi înfruntăm moartea. Fericirea este un război declarat morţii! Dar tu trebuie să-ţi faci un proces de conştiinţă şi să înţelegi dacă eşti cu adevărat fericit. Poate să afli şi dacă Hristos este fericit împreună cu tine! Aceasta îţi va fi garanţia că vei fi fericit în veşnicie.
Nu are nimic că tu construieşti un castel pe malul mării! Hristos va opri valurile exact acolo unde începe castelul tău. El nu dărâmă fericirea nimănui! Tot ceea ce trebuie tu să faci este să nu îţi dărâmi tu singur castelul prin păcate, prin trădarea iubirii şi a cinstei, prin lepădarea de Dumnezeu. Nu îţi va cere să fi construit o centrală atomo-electrică, ci un castel de nisip, adică viaţa ta. Minunile le face El, nu ni le cere nouă. Tu înarmează-te cu răbdare, cu rugăciune şi cu o tristeţe imună la nesimţirea, ironia şi ignoranţa acestei lumi. Hristos S-a născut într-o peşteră; Se poate naşte şi într-un castel de nisip...
Monahul Paulin
Fragment din cartea "Rugaciuni catre tineri", Editura Egumenita
luni, 8 ianuarie 2018
Smoothie de pierseci si fistic
Smoothie de pierseci si fisticIngrediente:4 pierseci mari coapte,300ml lapte,100ml smantana,1 linguruta apa de flori de portocal,1 lingura zahar pudra,3 linguri fistic decojit,crud
Mod de preparare : Se decojesc piersicile ,li se scot samburii si se taie bucati.In blender se amesteca piersicile ,laptele,apa de flori de portocal si zaharul pana se obtine un suc cremos care se va da la rece 30 de minute.Fisticul se toaca mare si se pastreaza 2 lingurite pentru decor .Restul de fistic impreuna cu smantana ,se incalzeste la foc mic ,2 minute, apoi se mixeaza energic pentru a rezulta o crema verzuie si spumoasa.Sucul de piersici se pune in cesti ,apoi se adauga usor ,in mijlocul fiecarei cesti ,crema de fistic.Fiecare ceasca se presara cu fisticul tocat pastrat.
* POFTA BUNA *
STIATI CA...
*In Grcia antica ,usturoiul era denumit „trandafirul care pute ”
*In Spanie ,usturoiul avea o utilizare aparte,care nu se mai intalneste la alte popoare,se introducea usturoi in narile cailor si catarilor care sufereau de lipsa de oxigen .
duminică, 7 ianuarie 2018
Creasta Leaotei-Manastirea Adormirea maicii Domnului-Fosta Cabana Leaota-Varful Romanescu-Curmatura Tancavei-Vf.Leaota-Vf Mitarca-Curmatura Fiarelor-Santilia Mare-Fundatica-Fundata * muntii Leaota
 |
| Add caption |
Creasta Leaotei-Manastirea Adormirea maicii Domnului-Fosta Cabana Leaota-Varful Romanescu-Curmatura Tancavei-Vf.Leaota-Vf Mitarca-Curmatura Fiarelor-Santilia Mare-Fundatica-Fundata * muntii Leaota
Distanta parcursa: 30 km
Diferenta de nivel cumulativa: 2023 m
Panta medie: 4°
Grad de dificultate: ridicat
Marcaj:
Manastire – Curmatura Fiarelor 
Curmatura Fiarelor – Fundata
Observatii: nerecomandat iarna, in partea superioara pot fi probleme de orientare sau caderi insemnate de zapada. Vara pot fi probleme cu cainii de la stanele aflate pe traseu sau in aproierea traseului.
Locuri bantuite * Hotel Roosevelt (Los Angles,SUA)
Locuri bantuite * Hotel Roosevelt (Los Angles,SUA)
Hotel Roosevelt, Los Angeles, SUA
Hotelul Roosevelt gazduieste una dintre cele mai celebre fantome din lume, nimeni alta decat Marilyn Monroe. Se spune ca voluptoasa blonda nu s-a putut desparti nici dupa moarte de hotelul in care a locuit timp de doi ani, atunci cand cariera sa fulminanta era abia la inceput. Multi i-au vazut silueta dansand pe coridoare sau in sala de bal. O alta fantoma celebra este cea a actorului Montgomery Clift, care a locuit la hotel in 1953.
miercuri, 3 ianuarie 2018
Sfantul Ierotei de la manastirea Iviron
Sfântul Ierotei cel Tânăr de la Mănăstirea Iviron
Este cinstit pe 13 septembrie. Sfântul Ierotei s-a născut în anul 1686 la Kalamata, în Peloponez, într-o familie bogată şi evlavioasă. Încă din fragedă pruncie a dat dovadă de o sete nestăvilită pentru studii, atât pentru cele duhovniceşti, cât şi pentru cele filosofice. Părinţii săi au voit să îl căsătorească împotriva voinţei lui, însă, printr-o hotărâre a Proniei dumnezeieşti, amândoi au murit pe neaşteptate, cu doar câteva zile înainte de cununie. Fericitul a profitat de această ocazie pentru a fugi, fără să ia nimic cu el, pentru a-şi continua studiile şi a-l căuta cu râvnă pe Domnul.
A rămas pentru o vreme la Zakintos, iar de acolo a hotărât să plece în Occident pentru a-şi întregi studiile filosofice. Însă Domnul i-a arătat calea adevăratei ştiinţe, astfel că Ierotei s-a retras în Sfântul Munte în preajma unui pustnic.
Cum citise în scrierile Sfinţilor Părinţi despre cât de grea şi de primejdioasă este calea isihiei pentru aceia care nu au vieţuit mai întâi în ascultare, a petrecut o vreme ca frate la Mănăstirea Iviron. De acolo a mers la Constantinopol, apoi în Ţara Românească [Valahia] şi în cele din urmă la Veneţia, pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele şi a preda. Însă văzând că numai nevoinţa şi cugetarea la cele sfinte îi puteau potoli setea de cunoaştere, s-a întors la Iviron pentru a lucra la câştigarea virtuţilor evanghelice. Astfel a reuşit să dobândească dragostea care alungă teama, precum şi rugăciunea neîncetată. Considerat vrednic de harul preoţiei la vârsta de treizeci de ani, de atunci încolo s-a nevoit şi mai mult. În vreme ce la începuturile vieţuirii sale monahiceşti mânca doar câte o bucăţică de pâine de orz o dată la două sau trei zile, acum postea câte două săptămâni. Nu dormea decât o oră pe zi, iar restul timpului se ruga cu lacrimi.
Abătându-se o epidemie asupra Insulei Skopelos, Sfântul Ierotei a mers acolo dimpreună cu alţi monahi pentru a-i întări pe creştini. Preţuit de toată lumea, s-a supus cererilor lor şi a rămas opt ani pe insulă pentru a preda la şcoală, a predica şi a spovedi. Cu toate acestea, dragostea sa de isihie l-a făcut să se întoarcă în Muntele Athos şi, nouă ani mai târziu, să se retragă, împreună cu trei ucenici, pe insula pustie Giura, pentru a se îndeletnici numai cu rugăciunea. Slăbit de nevoinţele sale, s-a îmbolnăvit după câteva zile şi s-a săvârşit in pace, pe 13 septembrie 1745, la vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Câţiva ani mai târziu, ucenicul său Meletie a strămutat la Mănăstirea Iviron moaştele sfântului, care răspândeau o mireasmă suavă. De atunci ele au săvârşit nenumărate minuni, ca mărturie a harului de care fusese socotit vrednic Fericitul Ierotei în vremea vieţuirii sale pe pământ.
Ieromonahul Macarie de la Simonopetra,
Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti
A rămas pentru o vreme la Zakintos, iar de acolo a hotărât să plece în Occident pentru a-şi întregi studiile filosofice. Însă Domnul i-a arătat calea adevăratei ştiinţe, astfel că Ierotei s-a retras în Sfântul Munte în preajma unui pustnic.
Cum citise în scrierile Sfinţilor Părinţi despre cât de grea şi de primejdioasă este calea isihiei pentru aceia care nu au vieţuit mai întâi în ascultare, a petrecut o vreme ca frate la Mănăstirea Iviron. De acolo a mers la Constantinopol, apoi în Ţara Românească [Valahia] şi în cele din urmă la Veneţia, pentru a-şi desăvârşi cunoştinţele şi a preda. Însă văzând că numai nevoinţa şi cugetarea la cele sfinte îi puteau potoli setea de cunoaştere, s-a întors la Iviron pentru a lucra la câştigarea virtuţilor evanghelice. Astfel a reuşit să dobândească dragostea care alungă teama, precum şi rugăciunea neîncetată. Considerat vrednic de harul preoţiei la vârsta de treizeci de ani, de atunci încolo s-a nevoit şi mai mult. În vreme ce la începuturile vieţuirii sale monahiceşti mânca doar câte o bucăţică de pâine de orz o dată la două sau trei zile, acum postea câte două săptămâni. Nu dormea decât o oră pe zi, iar restul timpului se ruga cu lacrimi.
Abătându-se o epidemie asupra Insulei Skopelos, Sfântul Ierotei a mers acolo dimpreună cu alţi monahi pentru a-i întări pe creştini. Preţuit de toată lumea, s-a supus cererilor lor şi a rămas opt ani pe insulă pentru a preda la şcoală, a predica şi a spovedi. Cu toate acestea, dragostea sa de isihie l-a făcut să se întoarcă în Muntele Athos şi, nouă ani mai târziu, să se retragă, împreună cu trei ucenici, pe insula pustie Giura, pentru a se îndeletnici numai cu rugăciunea. Slăbit de nevoinţele sale, s-a îmbolnăvit după câteva zile şi s-a săvârşit in pace, pe 13 septembrie 1745, la vârstă de cincizeci şi nouă de ani. Câţiva ani mai târziu, ucenicul său Meletie a strămutat la Mănăstirea Iviron moaştele sfântului, care răspândeau o mireasmă suavă. De atunci ele au săvârşit nenumărate minuni, ca mărturie a harului de care fusese socotit vrednic Fericitul Ierotei în vremea vieţuirii sale pe pământ.
Ieromonahul Macarie de la Simonopetra,
Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti
Supunerea care nu elibereaza
Supunerea care nu elibereaza
Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.
Şi, mai concret, am spus că aceşti oameni fac totul, pierzându-şi chiar demnitatea lor, pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalţi, pentru a-şi putea asigura aprecierea celorlalţi, pentru a putea avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.
Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, insă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac?
Aşadar, dacă fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.
Supunere sănătoasă şi cea bolnavă
O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.
Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Şi după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, făgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.
Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajuta pe om sa se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.
Această supunere este o boală, face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Il face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.
Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilalţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află intr-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalţi. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochi limpezi, căci dacă ar vedea cu ochi limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă
Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpânit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.
Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute.
După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate - şi pentru mine sunt pe deplin adevărate avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribila a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a aceri ui om, care are o asemenea nădejde, care vrea sa ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.
Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.
Dependenţa slugarnică faţă de ceilalţi
O altă stare este dependenţa. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de şinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru şinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.
Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-si pot face treburile şi rugăciunile - adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos - câţi oameni pătesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea şi aprobarea pe care o aşteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.
Mai concret. Dara asteptam pe cineva sa ne viziteze şi ne dorim mult această vizita, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.
Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, ea ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit, că suntem şi noi cineva in societate, Insă, îndată ce acela şi-a întors laţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul Iui de a ne vizita - pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o - a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.
Oamenii aceştia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-şi pot afla liniştea, nu-şi pot afla odihna. Şi sunt gata, sunt dispuşi să facă ceea ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va mulţumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei că va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte şi slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină de batjocura tuturor.
Din câte înţeleg eu, - poate că greşesc - există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc intr-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.
Un asemenea suflet care, isi da seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde in acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalti, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre insusi Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Intr-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: “Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine", să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de iot ceea ce se poate numi idol.
Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate
Insă răul merge mai departe. Un om care se mişca in asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stari.
Adică, poate avea în sine si stari de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cat simte mai mult că este rob al celorlalţi şi ea este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţa de ei. Dar, întrucât, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalţi, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!
Inăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă in sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea după cum spune psihologia, le depozitează - şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalţi.
Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depoziteaza, exista in suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.
De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultători, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia Izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.
Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, in realitate, insă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: “Acesta care era atât de…, cum a devenit atât de..., cum de se comportă in felul acesta…?
La fel se întâmplă şi cu adultii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca intr-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest , această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ. Este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea “Te cunosti pe tine insuti”, Editura Bizantina
Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.
Şi, mai concret, am spus că aceşti oameni fac totul, pierzându-şi chiar demnitatea lor, pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalţi, pentru a-şi putea asigura aprecierea celorlalţi, pentru a putea avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.
Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, insă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac?
Aşadar, dacă fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.
Supunere sănătoasă şi cea bolnavă
O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.
Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Şi după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, făgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.
Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajuta pe om sa se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.
Această supunere este o boală, face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Il face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.
Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilalţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află intr-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalţi. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochi limpezi, căci dacă ar vedea cu ochi limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă
Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpânit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.
Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute.
După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate - şi pentru mine sunt pe deplin adevărate avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribila a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a aceri ui om, care are o asemenea nădejde, care vrea sa ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.
Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.
Dependenţa slugarnică faţă de ceilalţi
O altă stare este dependenţa. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de şinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru şinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.
Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-si pot face treburile şi rugăciunile - adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos - câţi oameni pătesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea şi aprobarea pe care o aşteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.
Mai concret. Dara asteptam pe cineva sa ne viziteze şi ne dorim mult această vizita, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.
Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, ea ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit, că suntem şi noi cineva in societate, Insă, îndată ce acela şi-a întors laţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul Iui de a ne vizita - pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o - a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.
Oamenii aceştia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-şi pot afla liniştea, nu-şi pot afla odihna. Şi sunt gata, sunt dispuşi să facă ceea ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va mulţumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei că va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte şi slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină de batjocura tuturor.
Din câte înţeleg eu, - poate că greşesc - există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc intr-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.
Un asemenea suflet care, isi da seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde in acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalti, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre insusi Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Intr-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: “Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine", să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de iot ceea ce se poate numi idol.
Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate
Insă răul merge mai departe. Un om care se mişca in asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stari.
Adică, poate avea în sine si stari de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cat simte mai mult că este rob al celorlalţi şi ea este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţa de ei. Dar, întrucât, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalţi, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!
Inăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă in sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea după cum spune psihologia, le depozitează - şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalţi.
Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depoziteaza, exista in suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.
De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultători, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia Izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.
Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, in realitate, insă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: “Acesta care era atât de…, cum a devenit atât de..., cum de se comportă in felul acesta…?
La fel se întâmplă şi cu adultii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca intr-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest , această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ. Este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.
Arhim. Simeon Kraiopoulos
Fragment din cartea “Te cunosti pe tine insuti”, Editura Bizantina
Abonați-vă la:
Postări (Atom)