Educatia duhovniceasca in popor
Adevărata educaţie, adevărata luminare nu este altceva decât iradierea sfinţeniei, fiindcă numai sfinţii sunt cu adevărat luminaţi. Harul dumnezeiesc sfinţi tor, în acelaşi timp, luminează şi învaţă. In realitate, educaţia înseamnă luminare. Harul dumnezeiesc ne dă luminarea în Duhul Sfânt, care este purtătorul şi creatorul sfinţeniei.
Sfinţenia este unirea după har cu Dumnezeu, cu Cuvântul cel veşnic, cu sensul vieţii şi al existenţei, şi în aceasta constă exact deplinătatea şi desăvârşirea personalităţii umane. Educaţia fără sfinţenie, fără luminarea în Duhul Sfânt, a născocit-o Europa umanistă şi a îngrădit astfel noţiunea de personalitate. Iar abaterea popoarelor europene la diferite forme de idolatrie nu este rezultatul unei educaţii rătăcite? Când pervertesc sensul caracterului omenesc - după chipul şi asemănarea - prin sisteme materialiste şi simboluri ale chipului celui pământesc şi nu ale celui ceresc, nu se abat de la menirea universală? Pentru că, cunos- cându-L pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbai
slava lui Dumnezeu cel nestneaaos cu asemănarea chipului omului celui strică dos şi al pasărilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor. Adevărata educaţie, cea dumnezeu-omeneascâ şi evanghelică, îl luminează pe om cu lumina dumnezeiasca a harului şi îl conduce la tot ceea ce este nemuritor şi veşnic. Se întoarce de la pacat şi păcătoşenie, biruieşte orice moarte şi îl face pe om nesfârşit şi nemuritor.
De la învăţători şi pedagogi poporul cere mai înainte de toate sfinţenie. Această simţire şi percepţie pentru educaţia reală, ca exemplu de sfinţenie şi luminare de la lumina lui Hristos, este conştiinţa poporului ortodox. Prin aceasta conştiinţa a trecut zilele grele ale robiei şi nu şi-a tradat idealurile lui. Aceste idealuri, care au animat neamul, erau strălucirea strămoşilor noştri luminaţi a căror credinţa în Hristos era grija principală. Orice altceva ar fi existat, venea în plan secund. Din această pricină şi educaţia lor, şi moravurile, şi idealurile lor erau după Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, întregul lor scop şi Întreaga lor ţintă se concentra în jurul voii dumnezeieşti, în timp ce deviza lor era: Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. Domnul este apărătorul vieţii mele. Cel dintâi şi cel mai important scop al lor era mântuirea lor din păcat, de moarte şi de diavol. Exact acesta este rezultatul educaţiei adevărate pe care Domnul Dumnezeu-Omul ne-a predat-o prin Apostoli şi prin sfinţii asceţi. Cea dintâi fraza, când începem rugăciunea noastră, este invocarea Sfinţilor noştri Părinţi, adevăraţii noştri luminători: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi”.
Inlăuntrul bisericilor, oriunde am sta, vedem chipurile Sfinţilor Părinţilor noştri si ne adresăm lor, ca să ne ajute, fiindcă, aflându- se în ceruri şi stând înaintea măreţiei lui Dumnezeu, pot să se roage şi pentru noi, ca să nu se depărteze de la mintea şi din inima noastră Preasfântul Duh, si astfel să nu găsească loc cel rău, ca să ne tragă pe noi la faptele morţii. Când suntem atraşi de exemplele rele ale oamenilor veacului acestuia, care nu cugeta cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale lumii care zace în puterea celui rău, şi părăsim educaţia noastră dumnezeu-omenească şi evanghelică şi buna noastră creştere, atunci plata păcatului, moartea şi mădularele ei, ne vor transforma în fiare cu chip de om, politicoase, dar foarte rele. Domnul nostru Iisus Hristos este sfinţirea noastră, luminarea noastră şi educaţia noastră. El a parcurs întregul drum al vieţii omeneşti şi a făcut cu putinţă lucrarea sfinţirii şi luminării omului cu adevărul veşnic şi cu viata veşnica. Dacă cineva ajunge într-un impas în drumul vieţii iui, să-şi întoarcă mintea lui către Domnul nostru şi să se întrebe pe sine: „Acest lucru l-ar face Hristos?”. Dacă da, atunci să-l facă şi el. Dacă totuşi Acela nu l-ar face, nici el să nu-l facă. Astfel va veni lângă el şi înaintea lui arhetipul nostru, ca un învăţător şi educator viu.
Omul, în această lume, trebuie să aibă ca scop al vieţii lui numai viaţa virtuoasă, să trăiască dreptatea şi sfinţenia lui Hristos. Sufletul se sfinţeşte şi se luminează, când se nevoieşte în dumnezeiestile porunci, cu trupul, cu gândurile, cu simţirile şi cu toate dorurile lui. Rodul acestei încercări este viaţa veşnică. Robirea şi supunerea omului unei vieţi păcătoase îl conduce la moartea duhovnicească, din care nu este înviere. Drumul sfinţeniei este starea netedă a sufletului omului după chipul lui Dumnezeu. De aceea Domnul cere de la noi ca o poruncă: fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânf", căci aceasta este voia iui Dumnezeu, sfnţirea noastră.
Intreaga Evanghelie se rezumă la îndemnul lui Dumnezeu către noi: fiti sfinti, pentru că Eu sunt Sfânt. Este cutremurător faptul că Atotdesăvârşitul Dumnezeu al iubirii acceptă sa-i asemene pe oameni cu măreţia Lui dumnezeiască, să-i facă adică pe oameni asemenea Lui! Atunci şi pentru Dumnezeu, şi pentru oameni este valabilă aceeaşi Evanghelie, cu acelaşi har, cu acelaşi adevăr, cu aceeaşi dreptate, cu aceeaşi viaţă, cu aceeaşi bunătate: Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc dintr-Unul sunt toţi. Evanghelia nu este nimic alteva decât chemarea oamenilor de către Dumnezeu la sfinţenie. Marele Apostol îndeamnă: după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vietii. A căuta pacea şi sfinţenia constituie datoria noastra, a tuturor, fiindcă fără aceasta nimeni nu va vedea pe Domnul. Numai cei binecuvântaţi prin adevărul veşnic sunt cu adevărat luminaţi, fiindcă harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos .
Fară El şi în afara Lui, nu există adevăr şi nici nu poate să fie, fiindcă singur a zis ca Eu sunt adevărul. Dacă îi vine greu cuiva să înţeleagă, aceasta se întâmplă fiindcă este împiedicat de dispoziţiile pătimaşe ale păcatului. Dar să îndrăznească. Cuvântul Evangheliei ne mângâie: orice făptură a lui Dumnezeu se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Orice făptură, dar care? Cea care crede în Iisus Hristos ca Mântuitor şi care aplică legea evanghelică a faptelor purtătoare de Hristos, postiri, privegheri, rugăciune, pe care le porunceşte educaţia cea după Dumnezeu. Mântuirea constă în sfinţirea omului, care se înfăptuieşte prin harul Sfântului Duh,
chiar dacă durează ani îndelungaţi sau este grea. Scopul vieţii omului pe pământ nu este altul decât dobândirea Preasfântului Duh, pe care l-a pierdut prin căderea strămoşească; in locul Acestuia, a purtat tunicile de piele, a căror dezbrăcare o caută neîncetat. Sfinţenia se arata ca luminare de către Sfântul Duh. De aceea ziua Cincizecimii, în care a venit Sfântul Duh, a izvorât dumnezeiasca luminare celor dintâi ucenici şi credincioşi, iar de atunci, prin Biserică şi prin Tainele ei, transmite neîncetat credincioşilor sfinţirea şi luminarea a toi adevărul. Aşadar, pentru omul purtător de Duh, toate sunt luminoase şi transparente, şi viata, şi moartea, bucuria şi întristarea şi, în general, sensul tuturor în viata prezenta şi cea viitoare. Acesta prin Duhul Sfânt vede raţiunea tuturor lucrurilor şi înţelesurile lor. şi nimeni nu poate să-l înşele, fiindcă are mintea lui Hristos.
Prin Sfântul Botez şi Mirungere, omul primeşte de la Duhul Sfânt frământătura sfinţeniei, prin care trebuie sa se dospească întreg sufletul şi trapul lui prin nevoinţa virtuţilor evanghelice. Prin dumnezeiasca Euharistie, Trupul Preasfânt al Domnului nostru devine în mod real şi personal propriul nostru trup. Prin această Taină primim Trupul şi Sângele Domnului nostru, adică deplinătatea şi sfinţirea a toate. Sfinţenia aceasta se arata de obicei ca lumină, din adevărul acesta trăieşte Evanghelia lui Hristos şi în lumea noastră, şi în cea îngerească. Prin Schimbarea Lui la Fata, Domnul nostru ne-a încredinţat cu privire la propria noastra schimbare si sfinţenie, a aratat lumina pe care credincioşii o vor avea ca veşmânt şi, după cuvântul Lui, atunci dreptii vor straluci ca soarele în Impărăţia Tatălui lor.
Transfiguraţi prin sfinţenia Preasfântului Duh, robii lui Dumnezeu se îmbracă, ca şi cu o haina, cu mina necreata a dumnezeiescului har care adeseori sraluceşte şi în afară, fiindcă întreaga existenţă a fiinţei noastre primeşte deplinătatea sfinţeniei. Multe exemple de Părinţi mai vechi şi mai noi ai Bisericii voastre au adeverit această lucrare a luminii dumnezeieşti. Potrivit Patericului, unii ca aceştia erau Awa Pamvo, Awa Siluan şi Awa Sisoe, a căror faţă strălucea precum soarele. Dar şi mai noi în istoria bisericească, precum Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov, şi, în zilele noastre, Siluan Athonitul, pururea pomenitul Gheron losif Isishastul, cel de curând plecat, Arhimandritul Sofronie şi mulţi alţii pe care Domnul nostru îi cunoaşte.
Ceea ce cunoaştem de la Părinţii noştri contemporani şi recomandăm fără rezerve este programul în viaţa noastră. Acolo unde nu este program, viata seamănă cu o căruţa fără vizitiu.
Programul în viaţa fiinţelor rationale a fost pus de Creatorul imediat după naşterea lor, prin poruncile dumnezeieşti. Ce altceva sunt poruncile daca nu programe trimise de Dumnezeu pe baza carora functinarea vieţii devine sigura şi fericita? Acele fiinţe raţionale care au păzit programele (poruncile) au rămas curate şi sănătoase aproape de Dumnezeu, în timp ce cele care nu au păzit programele au căzut din locul lor sănătos şi de la Dumnezeu în pierzanie şi distrugere. Iată exemple tragice, cel ce mai înainte era luceafăr şi acum este satana, dar şi strămoşii noştri Adam şi Eva care au fost izgoniţi din viaţă, de la Dumnezeu şi din împărăţia Lui, şi au ajuns aceştia şi urmaşii lor în valea plângerii şi a cumplitelor uniri!
Ce alte mărturii sunt mai vrednice de crezare cu privire la însemnătatea programului în viaţa noastră? Şi în oştirile tineretului zvăpăiat şi fără rânduiala, programul şi regulile menţin ordinea. Şi în înseşi adunările monahale ale Sfintelor Mănăstiri, nici un alt factor nu creează cea mai bună rânduială şi armonie decât numai programul şi regulile tipicoanelor. Şi în familiile ideale cu mulţi membri, buna rânduiala şi programul nasc armonia şi înţelegerea în viaţă. Nimeni, aşadar, să nu trăiască fără program, fiindcă de acolo unde există dezordine şi tulburare, Dumnezeu Se retrage. Şi cum spune Scriptura: Iisus Se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Când cineva trăieşte evangheliceşte, înseamnă că Dumnezeu Cuvântul iradiază în el dumnezeiasca şi necreata Lui lumină. Şi daca continua sa trăiască după voia dumnezeiască, Domnul nostru îl va schimba treptat prin lumina Lui, fiindcă dumnezeirea şi lumina sunt nedespărţite. Acesta este motivul pentru care sfinţii noştri sunt închipuiţi in icoanele lor cu o cununa luminoasa. Nu exista sfinţenie fara lumină şi lumină fără sfinţenie. Pe drept cuvânt, loan strigă: lumina străluceşte în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. De vreme ce omul a căzut de la Dumnezeu şi a devenit muritor, împârâtia morţii lui s-a impus în mod absolut şi aceasta este soarta lui tragică în lume. Umanismul, jocul european al rutinei înlâuntrul morii morţii, este o monstruozitate mai înfricoşătoare care poate să se intâmple când omul trăieşte în păcat şi moarte. Cu adevârat, dacă nesfârşita iubire de oameni a Cuvântului lui Dumnezeu nu ar ţine lumina raţională a harului Lui, chiar şi cei mai mici oameni sensibili şi-ar pierde desăvârşit minţile lor înăuntrul înfricoşării lumii. Lumina, Hristos, a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Căci oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină pentru ca faptele lui să nu se vădească. Este cunoscut că exista o identitate tainică între întuneric şi răul diavolesc. De aici se explica ura întunericului şi a raului faţa de tot ce este luminos si bun. Iar cel ce lucreaza adeavurul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui ca sunt savarsite in Dumnezeu.
Când Domnul nostru, ca Dumnezeu-Om, ne-a cercetat pe noi cu propria noastră fire pe care a luat-o fără de păcat, ne-a miluit pe noi cei ce eram scufundaţi în întunericul păcatului şi al morţii şi ne-a chemat aproape de El ca pe nişte osteniţi şi deznădăjduiţi: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Eu sunt lumina lumii. Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Cu adevărat, omul care umblă fără Hristos, înlăuntrul teatrului şi umbrelor care se numesc lume, nu ştie unde merge . Ca să afle unde merge şi care cale îl conduce de la lumea aceasta la cealaltă, trebuie sa fie fiu al Luminii, prin credinţa în Hristos, care este Lumina lumii. Despre aceasta Domnul nostru zice: Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dumnezeu este desăvârşită sfinţenie şi lumină absolută. De aceea nici un întuneric nu este întru El. Şi noi vom fi cu El, dacă vom umbla în lumină, precum El este în lumină.
Gheronda Iosif Vatopedinul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu